Arată ca oricare alt copil. Au aceeași privire care caută răspunsuri în jur, același zâmbet, aceeași seninătate copilărească, aceeași dorință de a i se acorda atenție, aceeași nevoie de căldură umană, sufletească. Dar, spre deosebire de ceilalți, părinții lor nu îi iau în brațe, nu îi strigă pe nume și nici nu le răspund la întrebări. Totuși, câteodată, unii aleg să le fie mamă, tată ori prieten, pentru o oră, o zi sau chiar mai mult. Și, spre deosebire de alți copii, ei au cam 100 de frați și surori, toți făcând parte, de nevoie, din aceeași familie instituționalizată – Centrul Social Multifuncțional din Cehu Silvaniei.
Arată ca orice alt copil. Și atunci de ce nu au o mamă și un tată, la fel ca ceilalți? Răspunsul e, de cele mai multe ori, sec și de crud, un răspuns care sapă adânc în societatea umană, și, de prea multe ori, face ca ceea ce îi definește pe oameni ca fiind oameni, sufletul, să fie doar un cuvânt în dicționar, și atât.
Am văzut clădirea aranjată, de pe partea stângă a drumului, dar mi-am zis că nu are cum să fie aia Casa de Copii pe care o căutam, doar am mai văzut instituții de genul ăsta prin țară, și nu arată așa, e prea îngrijită. Așa că, după ce am privit câteva secunde clădirea galbenă, oprit cu mașina în mijlocul drumului, am plecat mai departe. Apoi, pentru că persoana pe care tocmai o întrebam de locul cu pricina m-a trimis înapoi la clădirea galbenă pe lângă care tocmai trecusem, evident, m-am întors, cu sprâncenele ridicate a mirare: chiar asta să fie?
Directoarea instituției, Ana Petruț, mi-a răspuns la întrebare, făcându-mi un tur al Centrului. Camere cu patru paturi – îngrijite, curate, renovate, spațioase -, camere de zi, săli de mese la fiecare nivel, utilate cu tot ce trebuie, bibliotecă, ateliere, băi curate, camere maternale arătând mai bine ca multe camere de hotel prin care am fost de-a lungul timpului, sală de sport… Pentru copiii de acolo, toate astea sunt acasă. Acum sunt 113 copii aici, și chiar dacă, de-a lungul timpului unii pleacă, întotdeauna sunt în jur de 100 de copii, acasă, la Casa de Copii, aici unde își petrec copilăria, aici unde au o familie care are grijă de ei, familie care, poate, le oferă mai multă căldură și dragoste decât ar fi primit de la cei care ar fi trebuit să le fie părinți. O familie în care copiii au ajuns pentru că, în cealaltă familie, cea care l-a adus pe lume, nu au fost și nu sunt iubiți.
Am intrat într-o cameră, acolo unde niște „pitici”de câțiva anișori se jucau. Când au dat cu ochii de mine, trei fetițe mi-au ieșit în întâmpinare, cu brațele întinse. „Tati?”, a întrebat, pe limba ei, una din fetițe. Nu i-am răspuns, am lăsat-o să creadă că sunt tati, care, poate, cândva, o să vină și o să o ia acasă…
„Uite, acum vin bursierii, cei cu tricoul verde, și voluntarii”, mi-a spus Mirela Mihalcea, motorașul-suflet Tenaris atunci când vine vorba despre astfel de evenimente, arătându-mi grupul de tineri care se îndrepta către noi, având în mâini pungi cu cadouri pentru copii. Da, evenimente de 1 Iunie se mai organizează în orașe, și care chiar îi bucură pe copii, evenimente mediatizate și care dau bine, pentru instituții, pentru presă, pentru organizatori. Dar ce s-a întâmplat ieri, 30 iunie, la Cehu Silvaniei, a fost doar pentru a oferi bucurie copiilor de acolo, tot ce s-a făcut, s-a făcut din suflet. Iar copiii simt asta. „Știți cum numesc copiii ziua de 1 Iunie?”, mă întreabă directoarea Centrului. „Nu o numesc Ziua Copilului, o numesc Ziua Tenaris”. Ziua Tenaris, la fel ca multe alte Zile Tenaris, cu diferite ocazii, toate de dragul copiilor de acolo… Iar pentru copiii de acolo, tot ce înseamnă Ziua Tenaris e prilej de bucurie, pe care-l așteaptă cu sufletul la gură. Pregătesc momente artistice, dar nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa vor, iar asta e atât de ușor de văzut, e de ajuns să-i privești atunci când sunt în fața publicului. Ori mie așa mi s-a părut, eu am văzut bucuria copiilor afișată deschis, sincer, fără rezerve, atunci când încercau să fie „la înălțime” pe scenă. Dans modern, lecție de engleză, teatru scurt, dans popular, muzică… Iar bucuria copiilor e molipsitoare, m-am uitat în jur, la cei care asistau la spectacol, iar majoritatea zâmbeau cald, iar aplauzele nu erau doar pentru că „așa trebuie”. O familie lărgită. O familie lărgită venită ca să ofere copiilor ceea ce au ei mai mult nevoie – afecțiune. 28 de bursieri „Roberto Roca” (tineri pentru care bursa oferită e substanțială, și pentru care aplică în jur de 400 de studenți de la facultățile tehnice din țară, pentru 40 de locuri de bursieri), voluntari și persoane aflate acolo din proprie ințiativă. Plus copiii. Pentru o zi, o mare familie.
O mână de ajutor e întotdeauna bine-venită
Ca să arate totul așa cum arată n-ar fi fost posibil fără implicarea Consiliului Județean Sălaj, prin fondurile atrase pentru renovare, însă nu e de ajuns. E nevoie tot timpul de sprijin, și sunt asociații (așa cum e Asociația Benefacto – înființată special pentru a ajuta Casa de Copii din Cehu Silvaniei, care le oferă, care încearcă să le ofere, necesarul zilnic de pampers pentru cei mici) și persoane fizice care ajută mereu cu câte ceva. Dar, așa cum spun toți cei implicați, fără sprijinul Tenaris, n-ar fi fost posibil ca lucrurile să fie acolo, la Casa de Copii, așa cum sunt. Poate că, de fapt, sigur, copiii de aici sunt mai bine îmbrăcați și îngrijiți decât mulți alții care au o familie, dar care nu poate ori nu e interesată să ofere copilului ceea ce are nevoie, iar asta, așa cum spunea cineva, se vede la școală, acolo unde sunt laolaltă copiii cu familie și cei instituționalizați. Dar asta e doar temporar, pentru că, odată școala terminată, odată ajunși oameni mari, copiii ăștia sunt pe cont propriu, și nimeni nu-i mai ajută, iar de unii singuri, fără nimic, în societatea asta umană tot mai degradată și mai nepăsătoare, le va fi foarte greu. Iar pentru asta trebuie făcut ceva, pentru că, altfel, mulți se vor pierde, și, astfel, toată strădania de acum a multor oameni cu suflet va fi în zadar, pentru că viața copiilor ăstora nu se termină odată cu școala.