Acei minunaţi “bunici” de la ţară

Umblând pe stradă, prin mulţimea gri, aproape cocoşată de “civilizaţia” de la oraş, văd rar bucurie pe feţele oamenilor. Da, motive sunt grămadă, însă, preocupaţi de materialul care inevitabil îşi pune amprenta pe vieţile lor, oamenii pierd din vedere lucrurile simple, dar care pot să însemne atât de mult. Şi mi-am adus aminte de acei “bunici” minunaţi de la ţară, acei oameni simpli şi frumoşi care aduc izul acela de poveste atât de necesar în lumea pragmatică şi nemiloasă în care trăim.

Mi-am adus aminte de vacanţele petrecute la bunica mea din Moldova, în satul Cuzlău, cel mai nordic punct al ţării. Ca să ajungem acolo schimbam patru trenuri şi două autobuze, toate aglomerate, însă merita. Când ajungeam, în sfârşit, după o zi de călătorit prin ţară, bunica ne aştepta cu colacii calzi, proaspeţi, şi fiecare primeam câte unul, făcut special pentru fiecare în parte. Însă ceea ce mă emoţiona cel mai tare era bucuria bunicii, o bucurie sinceră (stătea draga de ea la gard şi le dădea tuturor celor care treceau prin faţa porţii vestea cum că i-au sosit nepoţii din Zalău) care o învăluia tot timpul cât eram acolo. Şi ar fi făcut orice pentru noi. Şi chiar făcea, nimic nu era mai important decât noi. Şi ne simţeam ca în poveste pe meleagurile ălea încă sălbatice, cu cai alergând liberi pe dealuri, cu Prutul imens, care părea un balaur. Iar seara stăteam toţi la un loc, în bucătăria micuţă a casei bătrâneşti, unii cocoţaţi pe vatră, ascultând poveştile bunicii, în timp ce ne mângâia pe unul sau pe altul.

“Ţucu-te, Călinule, am fost la spital la Cluj, şi doctoru de acolo s-o oprit şi mi-o zis ce-i baiu şi ce-i de făcut. Aşa tărancă cum îs, s-o oprit şi o stat de vorbă cu mine”, mi-a spus mătuşa mea de la ţară, cu ochii umezi, plini de emoţie. Un lucru simplu, o vorbă, un gest încărcat de bunătate sau respect, asta e ceea ce contează cel mai mult pentru “bunicii” minunaţi de la ţară. Atât. Pentru că aşa sunt şi ei făcuţi. Simpli, sinceri, plini de bunătate. Pare puţin? Mai mult de atât nu se poate. Pentru ei e mult mai important să dea, decât să primească. Aşa-i ce nelalocul lui pare asta?

“De unde vii, ficiorule?”, mă întrebau, de obicei, din faţa casei, “bunicii” din satele în care ajungeam, ieşind din pădure, atunci când eram singur pe bicicletă, pe undeva, prin munţi. “Sincer, nici eu nu ştiu”, le răspundeam. Apoi întrebam: “Da’, ştiţi cumva dacă pot găsi ceva loc unde să stau peste noapte?” “Apăi, măi, ficior, unde să tăt meri, că oraşu-i departe, şi te prinde noaptea prin pădure. Hai, că te-oi lua la mine.” Şi înnoptam acolo, în casa simplă, cu pereţii crăpaţi câteodată, cu miros de fum, cu lemnele arzând în soba pe care făceau de mâncare. Dar adormeam zâmbind. Dimineaţa, de fiecare dată, la plecare primeam un pachet cu de-ale gurii – o bucată de brânză şi ceva legume, de care erau – “să ai pe drum, că cine ştie când îi mai mânca. No, du-te cu Domnu’, ficior.”

Aşa-s oamenii mai în vârstă de la ţară. Ca pâinea caldă. Dacă ajungi la poarta lor, îşi lasă lucrul să vină să vorbească cu tine, chiar să te ducă într-un loc sau altul, aşa cum am păţit de atâtea ori în aventurile pe care, împreună cu Zoli, le-am trăit prin satele Sălajului. Nu mai ştiu cei de acolo ce să-ţi dea ori cum să te ajute cu ceva, pe tine, necunoscutul. Fără a aştepta nimic în schimb. Fiindcă ei, “bunicii” minunaţi de la ţară, încă mai au în ei partea aceea frumoasă, nealterată încă de civilizaţia modernă, acea strălucire care face omul să fie om. Din păcate, aceşti oameni minunaţi o să mai fie pe lumea asta preţ de încă o generaţie. Apoi o să dispară. Nu de alta, dar, deja, “civilizaţia”, cu tot ceea ce a ajuns să fie, îşi împarte “beneficiile” tot mai departe, mult prea repede. Şi, încet-încet, locurile încărcate de poveste, locuite de oamenii ăştia minunaţi de care am pomenit aici, o să se transforme, la fel ca restul lumii, într-un ecran uriaş al unui smartphone omniprezent, unde în loc de cuvinte există semne, în loc de emoţii există icon-uri, unde clipele se derulează doar schimbând ferestre, cu un simplu gest al degetului – rece, indiferent, mort.