Acei puţini Don Quijote

Stăteam în maşină, cu geamul deschis, aşteptând să se întoarcă Zoli, ieşit să facă ceva poze cu clădirea veche din Românaşi, când văd o fetiţă de vreo zece, unsprezece anişori, care, însoţită de doi băieţei mai mici, mergea alene pe stradă. Mă văd şi ei, aşa că se opresc, iar fetiţa mă întreabă, aproape automat, fără să-şi dea seama, lucru intrat deja în reflex, dacă-i dau un leu. N-aveam la mine nici un ban. „N-am niciun ban, că altfel ţi-aş da”, îi răspund, apoi o privesc mai bine. Cu obrăjorii roşii, îmbrăcată cu hăinuţe specifice fetelor ţigăncuşe, mă privea cu ochii negri pătrunzători şi sinceri ca şi cum asta ar fi fost tot pentru ea. Văzând că o privesc şi n-o alung, prinde curaj şi se apropie de maşină, cu tot cu puradeii mai mici. „Da, tu, dohăneşti?”, pică întrebarea ei de nicăieri. Zâmbesc şi îi răspund că nu fumez, apoi o întreb, la rândul meu: „Dar de ce mă întrebi, tu fumezi?” Fetiţa pleacă pentru o clipă ochii în pământ, ruşinată, apoi mă priveşte în ochi şi îmi răspunde cât poate ea de sincer, dorindu-şi s-o cred, că nu, nu fumează. „Te cred, foarte bine faci, că eşti prea mică să te apuci deja de fumat.” Se apropie şi mai mult, la câţiva centimetri de mine, iar ochii ei mari şi sinceri, în negrul cărora aproape că puteam să înot, mă priveau intens. Îmi zâmbeşte de-acum larg, îţi aşază mânuţa pe portiera maşinii, cu degetul întins către mine, apoi îmi spune: „Ai părul mare” …

Biata fetiţă, n-are nicio şansă în lumea asta nedreaptă, s-a născut în locul şi timpul nepotrivit pentru ea, peste doi, trei ani, asta dacă supravieţuieşte până atunci, o să fie deja măritată sau, dacă nu, sigur o să aibă deja copil. Un copil cu copil. Iar viaţa ei va înceta să mai fie a ei, va intra în cercul vicios al lumii în care s-a născut. Chiar dacă ea ar vrea şi şi-ar da seama că poate fi şi altfel, e deja condamnată, la fel ca mulţi alţii. De ce? De ce nu se poate să fie şi altfel? Pentru că nimeni nu face nimic, şi aici nu e vorba de oameni, ei oricum nu dau doi bani pe fetiţa cu ochi negri, ci despre cel care se spune că ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui.

Nu mai vreau să aud „necunoscute sunt căile Domnului” sau „crede şi nu cerceta” sau că cei „drepţi” vor avea parte de o lume mai bună. Şi nu e vorba că nu vreau să cred, întotdeauna am lăsat uşa deschisă spre credinţă, dar nu mai pot să cred. Mă uit la ce se întâmplă în jur şi nu găsesc nimic care să mă facă să mai pot să cred. Niciodată n-am auzit ca vreunul care a făcut rău să fie pedepsit, atunci, când ar fi trebuit. Niciodată n-am văzut sau n-am auzit ca cineva aflat în suferinţă sau care avea nevoie disperată de ajutor să fie ajutat, iar aici nu mă refer la actele umanitare care încă mai există, pe ici pe colo. Iubeşte-ţi aproapele – cât de fals sună în lumea asta. Nu, nu sunt de ajuns cuvintele, decât dacă tu, Dumnezeu, dacă tu le spui, nu toţi falşii profeţi şi aşa-zişii slujitori ai tăi. Spune tu, şi te cred. Ori poate că Dumnezeu e ceea ce purtăm cu noi, fiecare, în lumea lui. Poate că toţi suntem propriul nostru Dumnezeu, şi-atunci trebuie să ne convingem pe noi înşine să credem că poate fi şi altfel. Cei care putem. Acei puţini Don Quijote dispuşi, încă, să lupte cu morile de vânt ale lumii. Uşa e deschisă…