Și acum îmi aduc aminte de patinoarul din parcul central din municipiu. Ori așa-zisul patinoar. În locul lui a fost amenajat, de ceva vreme bună, un spațiu cu rampe din metal, destinat adolescenților care vor să își exerseze abilitățile pe role, bicicletă sau skateboard. Dar încă păstrează forma lui inițială. Așa că, atunci când privesc înspre acea locație, mă apucă nostalgia. Dacă închid ochii, încă pot vedea acel gărduleț, albastru parcă, din fier, nu mai înalt de nivelul genunchilor, cum încadrează spațiul de beton ce iarna, de cum dădea înghețul, se transforma în patinoar. Nu știu dacă se ocupa cineva de el. Cel mai probabil, doar vremea. Poate și câțiva părinți pe care i-am văzut, rar ce-i drept, aducând bidoane cu apă pe care o turnau peste placa de beton, așteptând apoi să înghețe. Se forma suficientă gheață pentru ca micuții lor să poată patina. Mă uitam ușor invidioasă, recunosc, dar cu plăcere, la copiii care alunecau pe gheață, unii mai pricepuți, alții mai stângaci, dar fiecare își dădea silința. Aveau în picioare patine albe cu șireturi lungi, foarte lungi, înfășurate și legate bine peste glezne, cu lame din metal înalte. Mă tot întrebam cum oare pot sta pe ele.
Mergeam des în parc, locuind în apropiere, dar niciodată nu am avut ocazia să mă dau pe patine în copilărie. Știu că o dată mi le-a împrumutat la ieșirea din parc o fetiță, le-am pus în picioare, dar nu m-am putut ridica. Îmi era prea greu. La televizor, totul părea mult mai ușor. Pe atunci urmăream des concursurile de patinaj artistic. Eram fascinată de săriturile concurenților, privind fără să clipesc momentul în care se desprindeau de gheață și reveneau la sol. Îmi plăcea să îi urmăresc cum alunecă de-a lungul marginii patinoarului cu multă grație. Uneori visam că patinez și eu asemenea. La stadiul de vis a rămas.
Zilele trecute am fost cu fetele la patinoarul deschis de curând în oraș. Cea mare a intrat pe gheață cu emoții, fiind la prima încercare din această iarnă. S-a descurcat foarte bine, chiar dacă la început a ezitat. Cea mică a fost și mai reținută. Și-a făcut antrenamentul pe role în casă, cu câteva zile înainte. A învățat-o sora ei. Îi tot arăta cum să-și țină echilibrul, cum să-și îndoaie puțin genunchii, cum să înainteze. “Mami, să-mi spui mulțumesc că am învățat-o, în locul tău, să se dea pe role”, mi-a spus fetița mea mai mare, mulțumită de reușita surorii sale, deopotrivă și de ea. Pe gheață însă, minunea cea mică s-a temut. Dar tot a încercat o jumătate de oră să patineze. “Mami, e diferit pe patine, nu e ca pe role. Nu mă mai urc niciodată!”. Acest niciodată a ținut până am ieșit de pe patinoar și a încălțat ghetele. “Mami, mâine mă mai aduci?”, m-a întrebat apoi. Am zâmbit. Îmi place că vrea, că vor să învețe de toate.
Mi-am adus aminte în acel moment despre ce povesteam zilele trecute cu o mămică. Despre faptul că e destul de obositor cu programul celor mici, uneori prea încărcat de activitățile de după școală. Îmi spunea că își duce ambele fete la ore de dans. Pe una într-o zi, pe alta în altă zi, și tot așa întreaga săptămână. Dar că merită efortul. Pentru că și ea și-a dorit dintotdeauna să urmeze cursuri de dans și nu a avut ocazia. Așa că își duce fetele la cât mai multe activități.
Mulți părinți fac asta, inclusiv eu. Posibil pentru că vrem să trăim prin copii unele lipsuri din copilăria noastră. Sunt conștientă că așa au fost acele vremuri, acum aproximativ 30 de ani, când nu erau atâtea posibilități. Ori pur și simplu nu era acest trend. Rețin că nu mulți copii participau după școală la ore de pian, de vioară, de pictură, probabil și de dansuri, populare în general, și sigur au mai fost și altele de care nu îmi aduc acum aminte. Dar nu multe. Recunosc că eu nu mă pot plânge: am urmat câteva lecții de balet, apoi m-am înscris la cursuri de arte plastice și ulterior la volei. Dar știu că mi-am dorit întotdeauna să iau ore de pian sau de canto. Așa că le ofer acum această posibilitate fetelor mele.
În zilele noastre, copiii au de unde alege. Pot face de toate. Și cumva parcă nu ne încadrăm normalului dacă îi înscriem la cel puțin una din următoarele: canto, fotbal, volei, tenis, înot, arte plastice, instrumente muzicale, teatru, dansuri de societate, dans modern etc. Indiferent că avem sau nu timp, noi, părinții, ni-l facem. Cum spuneam, probabil pentru că ne-am dorit pentru noi, că avem posibile regrete că nu au reușit să facem, să învățăm ceea ce am vrut în copilărie sau chiar adolescență. De asta îmi doresc și eu pentru fetele mele mai mult. Ceea ce e firesc. Părinții întotdeauna își doresc mai mult pentru copiii lor. Așa au fost și părinții noștri. Sunt sigură că așa vor face și copiii noștri când vor deveni părinți. Deși e obositor pentru toți cei implicați. Nu ne ajunge timpul pentru câte ne dorim să punctăm. Eu veșnic am impresia că a intrat timpul într-un sac. Că trece prea repede și că nu reușesc să fac toate câte mi le propun. Asta o fi viața de adult. Veșnic prinsă între familie, job și… acele activități extra. Nu e ușor. Dar e frumos. Cum e frumos să îți vezi copilul pe scenă la un concurs de dans. Cum e frumos să îți vezi copiii fericiți dându-se pe gheață la patinoar. Nu e cel din parc, de acum câteva zeci de ani, dar bucuria e la fel de mare. Îmi doresc pentru fetele mele să încerce de toate. Să facă tot ce își doresc în viață. Eu am să le susțin în orice. Copiii mei sunt prioritatea mea. Copiii sunt prioritatea părinților. Ei sunt viitorul nostru. Să-l facem frumos!
P.S. Am fost acum câțiva ani la patinoar. Și am încercat să patinez. Dar clar nu a fost exact așa cum am visat. După cum vă închipuiți, nici pe departe. Poate cândva am să îmi fac curaj să pun iar patinele în picioare, probabil după ce mă învață fetița mea cea mare. Nu știu cum, că de role m-am lămurit, nu sunt nici acelea pentru mine. Până una alta, prefer tocurile. Să auzim de bine! Sănătate și fericire tuturor!
