M-am bucurat și nu, atunci când cei doi căței de care aveam grijă pe Meseș au fost luați și duși la adăpost.
M-am bucurat pentru că de acolo, de la adăpost, urmează să fie adoptați. Acolo, la adăpost, sînt hrăniți regulat, sînt feriți de pericole, de mașini, de atacul altor câini.
Nu m-am bucurat pentru că lumea lor, din jurul cășuței abandonate în care și-au făcut culcuș, era una în care erau liberi să alerge, să se joace. Mâncau din două în două zile, atunci când ajungeam la ei, însă erau liberi. Iar fericirea de a fi liber, cu oameni care să aibă grijă de ei, se vedea în tot ceea ce făceau. Și n-am cum să uit bucuria cu care așteptau la marginea drumului, atunci când știau că trebuie să apărem.
Am scris despre ei, le-am spus oamenilor să le lase ceva de mâncare acolo, în parcarea de lângă izvorul de apă de lângă Treznea. Au fost zile în care unii au lăsat ceva de mâncare. Puține, dar au fost. Însă bucuria lor cea mare nu era mâncarea, ci compania umană, prietenia și dragostea pe care o primeau.
M-am bucurat că au fost duși la adăpost, unde sînt în siguranță, sînt hrăniți și îngrijiți.
Nu m-am bucurat pentru că am știut că adăpostul, chiar și provizoriu, înseamnă a înlocui bucuria de a fi liber, cu siguranța unei cuști de câțiva metri pătrați. Și, sincer, eu dacă aș fi câine, aș prefera să trăiesc liber atât ca va să fie, decât siguranța oferită de o cușcă într-un adăpost.
Da, mi s-a tot spus că e mai bine așa, că urmează să fie adoptați, și că acolo, la adăpost, sînt feriți de pericole. Și, da, așa e, oamenii care au în grijă cățeii de la adăpost se ocupă de ei să le fie bine. Atât cât se poate.
Am fost acolo, într-una din zilele ăstea, la adăpostul pentru câini. M-am dus să-i revăd pe Maia și Cățel. M-am dus și cu bucurie, dar și cu groază, pentru că nu știam cum o să reacționez văzându-i închiși.
Când am intrat în adăpost, hărmălaia m-a ținut oarecum la adăpost de emoții. Când am ajuns la cușca în care erau Maia și Cățel, inima mi s-a oprit în loc. Bucuria lor a fost atât de mare, încât inima mi s-a oprit în loc și m-a dat peste cap.
M-am dezmeticit încetul cu încetul și am privit în jur, încercând să nu mă las cuprins de emoții, văzându-i pe Maia și Cățel cum mă priveau cu ochii mari, plini de speranță că am venit să îi iau acasă. Mi-am întors privirea către o altă cușcă, la un metru de mine. Acolo, doi câini mari. Unul dintre ei, portocaliu, s-a lipit de peretele cuștii, și mă privea intens, plângând. Atunci am luat primul ”pumn” în cap. Am încercat să mă țin tare. N-am reușit. Mi-am ascuns fața, să nu mă vadă oamenii de lângă mine plângând. Am întins mâna către namila de câine portocaliu, care plângea ca un puiuț și mă privea atât de intens. Când am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare, mi-am luat privirea de la el și m-am întors cu fața către Maia. Când privirile ni s-au întâlnit, a început să plângă și ea.
A fost peste poate. Am îngăimat, încercând să nu izbucnesc în plâns în fața celorlalți oameni, cum că am de dat ceva telefoane și trebuie să plec la mașină. Am ieșit repede. Când am ajuns la mașină, lumea s-a rupt în bucăți. Degeaba am încercat să mă țin tare, să nu plâng.
Am simțit, parcă de nicăieri, ceva blănos lipindu-mi-se de mână. Un câine mare, negru, venit dintr-o altă curte, s-a lipit de mine. Și am rămas așa multe minute, cu câinele mare, negru lipit de mâna mea, până când am reușit să mă liniștesc.
Da, oi fi eu sensibil, dar nu-s plângăcios, nici molâu. Și nici nu-s unul care să joace teatru cu cuvintele, ca să dea bine. Dimpotrivă. V-am spus ce v-am spus ca un fel de rugăminte: nu mai cumpărați câini pe post de jucărie, sînt atât de mulți părăsiți care așteaptă să fie luați acasă. Mergeți la adăposturile de câini și luați-i acasă. Și nu doar de la adăpost, luați-i acasă și de pe stradă, din pădure, pe acei câini care vă arată că asta își doresc.
Aveți grijă de animale, de toate animalele, nu doar de câini. Animalele sînt prietenii noștri, ai oamenilor cu suflet. Iar prietenii nu-și întorc niciodată spatele.
