E a nu știu câta oară când mă duc într-o zonă unde am mai fost, și, ca atare, îmi zic că nu o să mai găsesc cine știe ce. Așa că mă duc mai mult la un fel de plimbare. La fel și de data asta, când am fost pe lângă Brâglez, în Sălaj. Am mai fost acolo, în zonă (care nu e cine știe ce întinsă), și de fiecare dată am mai descoperit câte ceva nou. Și s-ar putea zice că ar fi trebuit să mă fi învățat minte. Dar eu…, nu și nu…, Batman. Însă s-a dus naibii Batman când am dat cu ochii de grozăvia de amfiteatru de piatră. Înalt de peste 10 metri, masiv, în unele locuri cu pereții înclinați înspre mine, de ziceai că se apleacă ca să îmi spună ceva la ureche, amfiteatrul e superb.
De ce îi zic amfiteatru? Pentru că, după formă, aduce a ceea ce se cheamă amfiteatru. Plus că, la fel ca în amfiteatrele vremurilor de demult, și aici are loc un spectacol. Nu unul de gladiatori ori cine știe ce lupte cu animale fioroase, ci unul pașnic, dar superb. Un spectacol al naturii. Așa că, vă dați seama, am căscat ochii mari de tot, privind cu gura căscată în jur, minunându-mă: ”De unde tot apar minunățiile ăstea ale naturii, ascunse la o aruncătură de băț de drum?”. Apoi, tot pășind ușor pe lângă pereții uriași de piatră, m-am oprit brusc când privirea mi s-a agățat de un ditamai căcăștocul.
”Clar, nu-i de om”, mi-am zis. M-am apropiat puțin. ”Ooo, ooo, ăsta nu poate fi decât de urs… sau bursuc”. M-am uitat repede în jur și am văzut trei, ba chiar patru vizuini (dacă e să o număr și pe cea mai mică), din care două erau clar locuite. De unde știu? După pământul afânat de la intrare. Și după zgomotul dinăuntru, semn că ceva tocmai a intrat (pentru că m-a văzut venind) ori vrea să iasă (tot pentru că m-a văzut venind). M-am dat câțiva pași înapoi și am așteptat: ”Iese? Dacă da, cine iese?”.
Liniștea următoarelor clipe a fost un semn clar că animalul nu avea de gând să iasă, ci doar s-a ascuns de mine. Și, sincer, m-am bucurat. Nu de alta, dar chiar nu voiam să fiu pus în situația să fiu față în față nici cu ursul, dar nici cu bursucul, cel din urmă fiind recunoscut pentru ferocitatea de care poate da dovadă la nevoie.
Imediat după ce m-am pus în mișcare am găsit și urmele, proaspete: bursuc. Însă eram, de acum, liniștit. La urma urmei, animalele mă simt ca pe unul de-al lor, așa că mi-am văzut mai departe de cercetat zona. S-ar putea spune chiar în liniște, dacă nu m-aș fi pomenit vorbind de unul singur de nu știu câte ori, de cred că se mira și bursucul ascuns în vizuina lui.
De unde să fi știut? Ar fi trebuit să fi știut!
După ce m-am dat jos din mașină și am intrat în pădure, nimic anunța ceea ce aveam să găsesc. Valea părea o vale ca oricare alta din zonă. Bolovănoasă, e drept, dar nimic deosebit. Apoi, de nicăieri, mi-a apărut în față primul obstacol, adică o săritoare de 1 metru și un pic.
M-am oprit în fața ei și mi-am pus mâinile în cap. Nu pentru că ar fi fost greu să o ocolesc sau să mă cațăr peste ea. Ci pentru că mi-am dat seama că urmează ceva deosebit. De altfel, de fiecare dată îmi dau seama, atunci când ajung într-un loc sau altul, dacă acolo se ascunde vreo comoară a naturii, încă dinainte de a o vedea. Așa și acum. Însă mâinile în cap erau pentru că de data asta (ca și de alte dăți) nu mi-am adus aparatura pentru a filma. Și nu pentru că ar fi neapărat să filmez, pentru mine e de ajuns să fiu acolo, să văd, să aud, să simt. Însă mă întâlnesc cu mulți oameni care mă tot întreabă: ”Pe unde ai mai fost? Când mai putem vedea și noi un reportaj video?”. Și pentru ei fac filmele ăstea.
Așa că, da, de asta mi-am pus mâinile în cap. Apoi mi le-am luat de pe cap, am revenit la poziția de om normal (atât cât de normal pot să fiu), am urcat deasupra săritorii și mi-am continuat drumul peste bolovani. Și, după doar 1 minut, am dat cu ochii de amfiteatrul ăsta superb. Și, vă zic, am rămas cu gura căscată mult timp, tot minunându-mă. Și nu e ca și cum n-aș mai fi văzut minunății ale naturii, că doar am făcut vreo 100 de reportaje doar în Sălaj, plus munții din țară, și nu numai, luați la pas. Așa că se poate zice că ar fi trebuit să fiu deja imun la a căsca gura. Dar, se vede treaba, nu-s.
Canionul bursucului. Așa i-am dat numele
După ”întâlnirea” cu bursucul, mi-am zis că, de acum încolo, canionul ăsta (micuț, chiar foarte micuț, ca întindere) o să se numească ”al bursucului”. Așa, în semn prietenie cu cel care locuiește aici. Nu știu dacă valea asta o fi având vreun nume sau nu. Dar canionul, clar, rămâne ”al bursucului”. Și, sincer, i se potrivește numele. La fel ca bursucul, zone de genul ăsta stau ascunse de ochiul omului, și doar cei curioși și cu dorința de a merge ”mai departe” pot să le găsească. Iar atunci când le găsești, încerci să nu deranjezi nimic acolo. Nu de alta, dar ești doar un vizitator acolo. Iar un vizitator trebuie să dea dovadă de bun-simț.
De deranjat n-am deranjat nimic, scurtele driblinguri cu pietrele fiind fortuite. Asta pentru că, deși agil din fire, mă mai împiedic uneori. Câteodată chiar în locuri unde numai de împiedicat nu e loc. Dar, na, nu poți să alegi când să fii împiedicat și când nu.
Urmele bursucului le-am găsit lângă un fir de apă, format la baza unui abri, acolo unde pereții chiar erau aplecați peste mine. Și poate ar fi un pic prea mult senzația asta, pentru un om ”normal”. Însă mie îmi place să simt stâncile aplecate deasupra mea. Am impresia (și îmi place să cred… ba nu, chiar cred) că îmi vorbesc, că vor să facă cunoștință cu mine. Așa că le răspund vorbindu-le și eu, cu și fără cuvinte: ”Oooaaau, fii atent ce e acolo! Oare cum să ajung? Să mă cațăr? Ori mai bine urc deasupra strâncilor și de acolo să încerc să cobor? Ce ziceți?”
Mi-au zis să nu mă pună naiba să mă cațăr, că o să alunec de nu o să mă văd. Drept urmare, am ieșit din canion, am urcat deasupra amfiteatrului, apoi am căutat un loc pe unde să cobor. Eee, se poate spune că am găsit. Însă, după ce am alunecat de vreo două ori, am renunțat (nu de tot, până data viitoare, când o să vin cu ceva cordelină la mine). Am renunțat pentru că, odată căzut, pereții netezi, umezi, înalți de cel puțin 4, 5 metri (ba chiar 10, 15 în zona amfiteatrului), erau aproape imposibil de cățărat la liber. Sau, mai bine zis, șansele să cad (și să pățesc ceva) în încercarea de a le cățăra fiind prea mari. Iar eu vreau să văd, în continuare, lumea. Nu am deloc accese de orgoliu (bă, io dacă vreau să fluier, fluier!).
Pentru mine natura, munții, stâncile, nu-s un loc de concurs, ci un loc de simțit. Un loc unde să mă încarc de frumusețe, nu un loc unde să demonstrez (și să îmi demonstrez) că-s cel mai cel. Așa că, da, am renunțat, în acele condiții, la a coborî în canionul de deasupra amfiteatrului. În schimb, m-am așezat pe frunzele uscate, ca pe un covor al naturii, și am admirat pădurea de deasupra, stâncile de dedesubt, verdele mușchilor de pe copacii căzuți la pământ, razele soarelui pătrunzând printre frunze, ca un joc de lumini superb.
Înainte de a pleca de acolo, l-am căutat pe bursuc cu privirea. Și, probabil, ascuns în vizuina lui, și el mă căuta la fel. Un fel de salut tacit între două ființe care, atunci când se întâlnesc, se respectă reciproc, și devin, într-un fel ciudat, dar sincer, prieteni: ”Pe data viitoare!”.
