Peripeții cu vaci ”nebune” și un câine portocaliu

”Ha, fii atent la vacile ăstea cum pasc liniștite, de zici că n-au nicio treabă cu lumea asta. Oare vacile ăstea mănâncă săpun?”, mi-a trecut un gând prin minte, privind peisajul din jur, unde verdele dealului era presărat cu niște pete alb-maronii, sub forma unor vaci. Ce treabă au vacile cu săpunul?. Ei bine, uite că au. Nu ăstea pe care le priveam. Altele, pe care ”le-am cunoscut” acum ceva vreme, fiind plecat pe munte, de unul singur, cu cortul.

Eram deja de vreo cinci zile pe munte, și totul părea că e o poveste, fără coborâri și suișuri. La figurat, că la propriu au fost grămadă. Nu de alta, dar eram pe munte, și fiecare zi însemna o drumeție pe undeva. Iar drumețiile pe munte sunt întotdeauna cu suișuri și coborâri. Dar, dincolo de asta, așa, ca atmosferă de vacanță, era totul lin, armonios chiar, deși a plouat în fiecare zi cât am stat acolo cu cortul.

Cinci zile. Atât a durat liniștea. Apoi, de nu știu unde, în a șasea zi au apărut vacile. Nu multe, vreo patru. Așa, când le privești, zici că-s niște blegovane care atâta știu, să rumege, și că nu le duce prea mult mintea. Că de aia atunci când îți spune careva că ești un bou sau o vacă, la asta se referă, că ești cam tălâmb.

Acuma, nu știu dacă toate vacile-s așa, dar cele pe care le-am întâlnit pe munte aveau chef de joacă și jucat feste. Și n-ar fi fost nicio problemă, dacă nu aș fi fost eu obiectul lor de joacă.

Deci, dimineața celei de-a șase zile de stat pe munte. Mă trezesc, deschid ușa cortului și dau să ies afară. Apoi, înlemnesc. O ditamai dihania era cu capul în ușa cortului. Primul gând a fost: ”Bă, e ursul!”. Apoi am văzut coarnele: ”Pfuuu, cât pe ce să fac pe mine. Bine că-i doar o vacă.”

Dau din mâini să-i dau de înțeles încornoratei că îmi stă în drum. Și a înțeles, că a plecat tropăind din fața cortului. Apoi s-a oprit la câțiva metri distanța, acolo unde mai erau trei vaci. Și toate se uitau fix la mine, de zici că voiau să mă hipnotizeze. N-au reușit, așa că mi-am luat rucsacul în spate și am plecat pe coclauri.

M-am întors seara, am făcut focul pe ploaie, cât să îmi încălzesc ceaiul, apoi am băgat mâna între pereții cortului, să îmi iau săpunul pe care îl țineam acolo, într-o săpunieră. Nu era acolo. L-am căutat în cort, l-am căutat în rucsac, că poate l-am luat de acolo și nu mai țin minte. Săpunul, ia-l de unde nu-i. Apoi văd săpuniera la câțiva pași în fața cortului, într-o balegă mare, moale.

”Măi să fie, doar nu mi-au mâncat vacile săpunul. Adică, ce, îs proaste, cum să mănânce săpun? N-au cum. Cine știe cum a ajuns cutia în balegă”, mi-am zis, apoi am pus săpunul de rezervă, unul mic, în cutie, iar cutia la locul ei, între pereții cortului.

A doua zi, dimineața, foială mare lângă cort, la intrare. Și iar m-a luat cu călduri: ”Bă, ursu…”. N-a fost ursul, doar vacile care și-au făcut apariția, la fel ca și dimineața precedentă. Am ieșit pe jumătate afară din cort gesticulând, să le gonesc de acolo, că altfel nu aveam loc de ele. Apoi, odată afară, m-am dus mai încolo, că era rost de o treabă mică. Când m-am întors, ce să vezi? O vacă era cu capul între pereții cortului, molfăindu-mi săpunul. Aha, deci vacile mi-au mâncat săpunul: ”Bă, tu ești proastă? Cum să mănânci săpun? Cine a mai pomenit așa ceva? Gata, nu vă mai satură iarba?”.

Le-am gonit de acolo, apoi tot mormăind că mi-au mâncat săpunul și nu mai am cu ce să mă spăl, am plecat pe coclauri. Seara, la întoarcere mă aștepta o surpriză. Una moale și caldă, cu repetiție. Adică, era plin de baligi în jurul cortului, mai ales în față, la intrare. Îți dai seama ce de înjurături mi-au ieșit pe gură. Am curățat cum am putut cu niște crengi și m-am culcat. Dimineața, foială mare lângă cort. De data asta cred că m-aș fi bucurat să fi fost ursul, în locul vacilor. Când am deschis ușa cortului, vacile au luat-o la fugă. Am ieșit și ”pleosc”, calc într-o balegă proaspătă. Și să vezi atunci înjurături și gesturi de genul ”bă, voi sunteți tâmpite?”. Vacile mă priveau rumegând, apoi, când m-am oprit din ”binecuvântat” una dintre ele a făcut doi pași către mine, s-a oprit și s-a crăcănat ușor, în timp ce a dat drumul unui șuvoi de pipi de zici că a venit torentul. Și toate astea privindu-mă fix. Și pot să jur că rânjea, nu alta. Le-am fugărit, ce altceva să fi făcut? Și tot așa și în ziua următoare, vacile bălegându-se în jurul cortului, eu curățând și fugărindu-le pe cele cu balega la purtător.

Apoi, în ziua următoare n-am mai plecat pe traseu, Mi-am zis că stau și citesc. Plus că, așa, le dau de înțeles vacilor că s-a terminat cu joaca. Bă, nu s-a terminat. De bălegat tot s-au bălegat, atunci când am mers după apă. Ori când am mers după lemne. Ori când am mers să îmi fac treburile. Găseau ele momentul de bălegat lângă cort.

”Gata”, mi-am zis, ”de mâine plec, că m-am săturat de vacile ăstea nebune”. Apoi m-am întins pe iarbă, să citesc. Nu știu cât timp a trecut, dar, la un moment dat, întorc capul, așa, cum eram întins pe burtă, și am făcut ochii mari. Lipit de mine, aproape obraz în obraz, un ditamai dulăul portocaliu, blănos și cu limba scoasă pe afară.

”Ce faci, cățel”, l-am întrebat. Cățelul, ce să facă? Atât i-a trebuit, un semn de prietenie, și a fost călare pe mine, tot numai o joacă. Și chiar am devenit prieteni. Mâncam împreună – un biscuit cu dulceață eu, unul cățelul, o lingură de cartofi fulgi eu, una cățelul -, ne plimbam împreună. Ba chiar dormeam împreună în cort, atunci când ploua prea tare afară. Atunci când cortul devenea oarecum mic, cățelul (îi zic cățel, dar era ditamai dulăul ciobănesc carpatin), se întindea dintr-o parte în alta. Și, evident, dimineața, mult prea devreme, trăgea de mine să ieșim afară. Vacile? Și-au făcut apariția, dar le-a fugărit câinele de fiecare dată, până au înțeles că s-a terminat cu joaca de-a bălegatul lângă cort, și n-au mai venit. Apoi, am rămas doar eu și câinele. Și așa s-au scurs zilele rămase, o joacă în doi. Eram doi prieteni aflați în vacanță, pe munte.


Leave a Reply

Your email address will not be published.