Ana

anaMi-am adus aminte de ea în hărmălaia târgului de la Fechetău, acolo unde, la fel ca în fiecare an, fac parte pentru câteva ore din vânzoleala umană, care pare un furnicar ciudat, iar amestecul de mirosuri, sunete și imagini aproape că te îmbată de cap. Anul ăsta, deși aproape luat pe sus de nebunia pestriță a iarmarocului, Ana mi-a apărut în gânduri, întorcându-mă în timp, acum ceva ani, atunci când, ținându-ne tot timpul de mână, am fost și noi acolo.

M-am întâlnit cu Marius și Ana pe la vreo 9 și ceva, ne-am urcat în mașină și am luat-o într-acolo, fiecare cu alt gând: Marius, pentru că era în perioada colecționatului de orice, meteahnă de colecționar în devenire, era cu gândul la achizițiile pe care o să le facă. Ana… pentru ea nu a mai contat nimic din momentul în care am urcat în mașină, era atât de bucuroasă că eram acolo, încât am fi putut să mergem oriunde, destinația nu avea nicio importanță pentru fetița de șapte ani cu părul negru care mă privea pătrunzător. Eu… eu doar zâmbeam. Cum aș fi putut să nu zâmbesc, văzând-o cât de tare se bucură?

Am ajuns. “Na, eu mă duc să-mi fac damblaua. Ne vedem pe la șapte (19)”, ne zâmbește Marius. Și am rămas eu și cu Ana. Din momentul în care Marius, tatăl Anei, a plecat, Ana m-a luat de mână, s-a lipit de mine și… așa a rămas până seara, când am plecat către casă.

Ce poți să faci cu un copil de șapte ani la târgul de la Fechetău? Mai ales când acel copil te privește non-stop și îți spune, din cinci în cinci minute, că te iubește? Păi, tot ce poți să faci e să fii acolo pentru ea, iar strecuratul prin mulţime, ca un lanţ uman format din două mâini strâns prinse una de alta, ne-a dus dintr-o parte în alta a târgului, ca un fel de plimbare prelungită, vânzoleala din jur aproape nebăgând-o în seamă, doar atunci când trebuia să ne facem loc prin zidul uman care nu se mai termina.

La un moment dat, Ana a vrut la baie. La toaletele improvizate în iarmaroc, nici vorbă să poți duce un copil, așa că am ieșit din târg și am căutat o toaletă în sat, toaletă care ia-o de unde nu-i. Ce să fac cu Ana? Intru într-un bar (din ăstea sînt o grămadă, indiferent de localitate) și întreb de WC. Mi se spune să intru în curte, printre mese, și să urc la etaj, poate mă ajută cineva de acolo. Și intrăm, cu Ana lipită de mine, ținându-mă strâns de mână, în curte. Acolo, oamenii făceau ce fac de obicei – beau. Printre ei, doi polițiști. Și, când ajungem lângă ei, Ana lasă iubirea la suprafață: “Călin, te iubesc!” Polițiștii lasă poveștile și se întorc către noi, privindu-mă ciudat. “Te pomenești că mă iau ăștia la întrebări…”, îmi trece prin cap, dându-mi seama cam cum arătam noi pentru ceilalți, faptul că nu eram tatăl ei fiind mai mult decât evident. Îi spun Anei să mă aștepte și urc la etaj, acolo unde, zâmbind larg, reușesc să fac rost de cheia de la toaletă. Când ies, Ana: “Călin, te iubesc!” Polițiștii, și nu numai, deja mă priveau suspect. Și, ca să fie și mai și, Ana continuă: “Hai cu mine înăuntru. Nu merg fără tine!” Evident, am intrat repede, privirile polițiștilor fiind mai mult decât elocvente.

Odată înăuntru, îi spun Anei să fie liniștită și să facă ce are de făcut, eu o aștept lângă ușă. După un timp, o întreb, să mă asigur că e totul bine: “Ana, cum e?” “Stai puțin că termin imediat și îți spun… Gata am terminat. E tare, maro și cu capetele negre.”

M-a pufnit râsul de mi-au dat lacrimile, auzind-o. Ana, auzind că râd, iese val vârtej, cu gura la urechi, râzând așa cum numai un copil râde, bucuroasă de bucuria mea. Și am râs, în toaleta aceea, un  bărbat și o fetiță, rupți complet de lumea de dincolo de pereții toaletei aceleia. Apoi, după ce ne-am spălat, evident, împreună, pe mâini, mai mult jucându-ne, am ieșit. Și, desigur, Ana: “Călin, te iubesc!”

Am dus cheia și am plecat repede de acolo. Polițiștii erau deja în picioare, privindu-mă insistent, gata să mă ia la întrebări.

Iar restul zilei a trecut la fel ca până atunci, cu ținut de mână și declarații de dragoste strâns lipiți unul de altul.

De ce, odată copilăria pierdută, oamenii nu mai știu să fie sinceri și să iubească necondiționat, așa, ca Ana? Da, în public, ca să dea bine, clișeele cu “iubire, dragostea mea ori iubi” ori mai știu eu își fac locul, ba unii chiar se țin de mână. Ca să-i vadă ceilalți ce mult se iubesc, deși e atât de vizibil că totul e doar de fațadă, un fel de ritual clișeistic obligatoriu, un preambul al căsătoriei. Atunci când sînt singuri ori cred că nu-i vede nimeni, însă…

La fel ca dragostea Anei, pentru care, atunci și acolo, lumea din jur nu exista, dragostea se manifestă mai ales atunci când nu există nimic altceva, doar tu și cel/cea de lângă tine. Pentru că nu e ceva cu care să defilezi, e ceva intim, doar pentru cei care se iubesc. Și poate de aia e ceva atât de rar, pentru că oamenii mari nu mai știu să trăiască decât în clișee la vedere, și, dacă, totuși, sînt capabili să iubească, o fac conformându-se unei conduite sociale bolnăvicioase, îngrădind și, în cele din urmă, omorând acel crâmpei de dragoste.


Leave a Reply

Your email address will not be published.