Angajat în societatea contemporană, sau democrația sclaviei moderne

Tot mai mulți oameni se răzvrătesc, evident, în alte cercuri decât cele de serviciu, împotriva nedreptăților la care sunt supuși în fiecare zi de lucru, zi de lucru în care rolul de angajat se poate traduce cu un singur cuvânt – sclav. Și, de data asta, nu e vorba de instituțiile de stat, unde lucrurile stau oarecum diferit, în sensul că un abuz poate fi “pedepsit” de la centrală. Nu, e vorba despre conducătorii de plantații moderne, recte patronii, care, odată cu noul Cod al Muncii , cod care le dă mână liberă la orice ar vrea ei, atâta timp cât plătesc birul, și-au dat în petec, iar natura hidoasă, neumană, a acestora își arată impotența în fiecare zi.

E drept, nu se poate generaliza, dar, totuși, majoritatea se pot încadra cu ușurință la categoria impotenți. Iar când spun impotenți nu mă refer la singurul lucru care-i interesează pe acești așa-ziși patroni, adică la cumpăratul de amante, ci la impotența lor generală, ca ființe vii, atât fizic, cât și, ori, mai ales, spiritual. Fiindcă rar găsești firmă a căror angajatori să aibă o față cât de cât umană, nu de alta, dar majoritatea acestor stăpâni de sclavi moderni n-au muncit în viața lor, așa că habar n-au ce înseamnă asta și cred că așa e normal să fie – angajații sunt doar niște sclavi, niște servitori umili care trebuie să plece capul, dacă nu altceva, atunci când trece țanțoș stăpânul printre ei.

Acei foarte puțini, care, într-adevăr, au început de jos și care au tras din greu să ajungă acolo unde sunt, au respectul la purtător și relația dintre ei și angajați e una de lucru normală, unde fiecare își face treaba ca să fie bine pentru toți. Și sunt și genul ăsta de patroni. Dar ăștia sunt puțini, și se pierd între ceilalți. Ceilalți – majoritatea foști mari șefi de partid comunist, foști securiști ori copii ai acestor fost șefi, ori oportuniști, care, după ’89 au pus mâna pe acțiunile firmelor până atunci de stat. Și, mai nou, de ceva ani, paraziții economici, care fac treburile murdare ale altora și care fac mulți bani la negru pentru șefii cei mari. Dar ăștia sunt atât de infecți că nici măcar nu merită vorbit despre ei. Oricum, nesimțirea fără margini a acestor patroni deja e prea mult. Angajații sunt puși să lucreze peste program, fără a fi plătiți, ba, mai mult, li se dau tot felul de treburi de făcut, care nici măcar nu au de-a face cu fișa postului. Ba nu, aici nu e așa. De ce? Pentru că în fișa postului a fiecărui angajat de la acești patroni e trecut, la final, după sarcinile de lucru specifice postului, și următoarea mostră de nesimțire: “Și orice altă sarcină hotărâtă de conducătorul instituției”. Iar, dacă slavul deschide gura și își cere drepturile, patronul, stăpânul împuțit, îi spune, cu dispreț: “Nu-ți convine, poți să pleci. Așteaptă alții la ușă.”

Așa că sclavii, mai ales cei trecuți de 40 de ani, își înghit vorbele, pentru că, dacă sunt dați afară, nu-i mai angajează nimeni, decât pentru munci foarte prost plătite. Și continuă să meargă la stăpân, pe plantația democrației, sperând ca, măcar azi, să nu-i observe patronul și să termine ziua de lucru după opt ore, ore muncite conform postului pe care a fost angajat. Și acceptă salariul de mizerie, care de abia îi acoperă necesarul pentru a supraviețui de pe o zi pe alta.  Asta, în timp ce patronul îi privește de sus, ca și cum le-ar face lor, sclavilor, o favoare prin faptul că le-a dat un loc de muncă. Stăpânii, așa impotenți cum sunt, uită un lucru: dacă nu ar fi muncit alții pentru ei, cine ar fi făcut profit care să intre în buzunarele lor umflate? Că mulți nu pot să-și deosebească mâna stângă de cea dreaptă, darmite să știe să facă ceva. Nu angajaților le fac un favor, ci lor înșiși, convingându-i pe alții să muncească pentru ei, așa cum am spus, pe bani de nimic.

Dar, în societatea asta românească, în care s-a reușit implementarea cu succes  a învrăjbirii sociale, nimic nu mai miră pe nimeni. Și, mai ales dacă sunt și copii în familiile de sclavi, copii care nu știu, încă, că lumea e mult mai urâtă decât se vede cu ochiul liber, sclavul continuă să țină capul plecat și înjură printre dinți, sperând ca, odată, să prindă curaj și să-i spună stăpânului că pute și arată la fel ca rahatul de dimineață, apoi să-și dea demisia și să plece, cu demnitatea care i-a mai rămas. Demnitate… Pare doar un cuvânt.