Cum poți să îmbrățișezi pădurea? Credeți-mă, se poate. Iar îmbrățișarea asta a fost una reciprocă. Și dacă nu ar fi fost curiozitatea, dorul care să mă mâne în adâncul pădurii, probabil că și acum am fi rămas îmbrățișați, o nemișcare a sufletului suficient de mare ca să cuprindă în ea toată frumusețea lumii.
”Căăălliiin! Căăăllliiiin! De-ai ști ce dor mi-a fost de tine….”, mi-a strigat pădurea din toate părțile, înconjurându-mă cu dragoste, așa cum numai ea poate să o facă.
I-am răspuns așa cum doar visătorii știu să o facă. Și poate părea ciudată, puerilă, naivă, prostească, numiți-o cum vreți starea asta de beatitudine, dar îmbrățișarea mea cu pădurea a fost cât se poate de reală. Și de plină de trăire.
Am luat-o ușor, la pas, redescoperind pădurea. Și, pentru că un prieten drag se primește întotdeauna cu daruri, pădurea mi-a scos în cale animalele ei fantastice, pe care le-a colorat și cărora le-a dat tot felul de forme. Unele ”la vedere”, altele sub formă de ghicitori. Nu de alta, dar joaca de-a imaginația e un element absolut necesar pentru oricine urmează cărările poveștilor. Iar asta nu doar în natură, pentru că povestea, cu tot ceea ce înseamnă ea, e ceea ce dă farmec vieții.
Câtă bucurie mi-a oferit reîntoarcerea la natură! Dacă zâmbetul care m-a însoțit tot timpul ar fi putut fi metamorfozat într-o semilună, iar de marginile ei ar fi agățați cei mai înalți munți, zâmbetul nici n-ar fi simțit munții. Ar fi plutit, cu tot cu ei, până în cerul de deasupra, apoi s-ar fi întors, la fel de sincer, în cerul pădurii și al meu, cel creat de povestea cu animele fantastice. O poveste fără de sfârșit, pe care pădurea o lasă la vedere pentru oricine intră în lumea ei deschizându-și sufletul și mintea.
