Îmi place să alerg în natură, prin pădure, acolo unde e liniște și frumusețe, valori pe care în lumea oamenilor, în orașe, nu le mai regăsești. Plus că slalomul printre copaci, sărind peste câte un obstacol apărut brusc în fața mea, ghicind cărări pe care să le urmez fără a-mi întrerupe alergarea, e ca o joacă cu pădurea, care mă prinde cu totul.
Într-una din dățile când am fost să alerg în pădure, oprindu-mă într-o pauză de gâfâit, m-am uitat în jur și mi-am zis: ”Oau, fii atent ce sală de antrenament imensă!”. Iar asta, în condițiile în care antrenamentele de arte marțiale de la miezul nopții au luat o pauză de câteva luni, din lipsă de sală, a fost ca un cadou pe care l-am avut tot timpul la îndemână, împachetat frumos, dar nu l-am desfăcut niciodată. Și de atunci mă antrenez în natură, cea mai frumoasă sală de antrenament pe care poate să o aibă cineva. Atât tot că trebuie să o descoperi ca atare.
Acuma, artele marțiale presupun lovituri. Da, poate părea ceva violent, însă niciodată nu le-am perceput ca atare. Arte marțiale sunt, într-adevăr, un stil de luptă, dar doar pentru apărare, niciodată pentru atac, iar elementele de tehnică nu au nimic violent în executare, violența ține strict de percepția individuală (cu cât mai evoluat ești, cu atât violența, sub orice formă ar fi, dispare). Așa că, atunci când mă folosesc de copaci pentru a mă antrena cu ei, o fac fără urmă de violență, chiar dacă zgomotul surd, puternic, la contactul cu lemnul de esență tare poate părea ”o bătaie”. Nu-i deloc așa, mă antrenez cu ei așa cum aș face-o cu un prieten. Da, în antrenamentul sportiv se pune accent pe kata, și nu poți să evoluezi, atunci când vine vorba de centură, decât executând perfect acele kata-uri. Și le-am folosit și eu, cu strictețe chiar, până am reușit să-mi iau cele două centuri negre, una în Shito-Ryu, cealaltă în Kyokushin. Apoi mi-am dat seama că pentru mine artele marțiale nu înseamnă sport, ci mult mai mult, și că pot să-mi creez propiul meu stil de antrenament. Și mi l-am creat.
…………
Ca de obicei, antrenamentele mele sunt în liniște. Adică nu îmi pun niciodată muzică, concentrarea e atât de intensă, încât nici măcar nu cred că aș auzi-o. Cu atât mai mult în natură. Însă, la final, după ”liniștea” din timpul antrenamentului, gândurile dau năvală. Și aproape niciodată nu au legătură cu artele marțiale. De data asta, la final, în timp ce alergam către marginea pădurii, acolo unde îmi lăsasem mașina, frica a fost cea care și-a făcut apariția. Nu frica pe care aș fi resimțit-o eu, nici vorbă. Ci frica omului de necunoscut, în general. Adică, de ce să-ți fie frică de necunoscut? Doar pentru că necunoscutul poate însemna chiar și dispariția ta ca persoană? Trăind cu frica față de necunoscut, cu frica de a ieși din cercul tău de confort personal, cu frica de a trece dincolo de ceea ce ți se spune ori ți se arată poate însemna să nu trăiești deloc… cred. În schimb, poți să accepți necunoscutul ca pe o aventură. La urma urmei, aventura înseamnă cunoaștere în mult mai multe feluri decât ai crede că e posibil. Trebuie doar să vrei asta, aventura. Dacă nu, e în regulă și viața condusă de rutină, de falsa senzație de siguranță pe care ți-o dă confortul personal, până la urmă tu ești cel care decizi ce faci cu viața ta. Asta dacă decizia nu e una venită din mentalitatea de turmă care se propovăduiește pe post de însăși esență a vieții. Dacă doar te supui mentalității de turmă, e ca și cum n-ai fi, dispari ca și individ.
Dacă alegi, însă, să vezi dincolo de ce ți se arată, dincolo de ce ți se spune, dincolo de indicatoarele sociale, să fii mai mult decât ți se spune că poți să fii, o să descoperi că viața înseamnă mult mai mult decât ”siguranța” zilei de mâine.