Arte marțiale în pădure. Antrenament cu o ciocănitoare

Energie pură. Asta îmi oferă pădurea. Așa că mă conectez la energia asta pură (antrenându-mă în pădurea de pe Meseș) cât de des pot, asta însemnând de vreo 3 ori pe săptămână. Desigur, atunci când nu mă accidentez. Dacă mă ia prea pe sus energia asta pură și uit că un copac e mult mai dur decât mine, mai sar peste câte un antrenament. Dar asta până îmi revin, după care o iau de la capăt. Și de fiecare dată, după câte o accidentare, îmi aduc aminte de vorbele lui Bruce Lee, cel a cărui metodă de antrenament – Jeet Kune Do -, am adoptat-o și eu, de ceva ani încoace. Zicea Bruce: ”Boards Don’t Hit Back” (plăcile nu te lovesc la rândul lor, nu-ți răspund la lovitură cu lovitură).

Câteodată îl contrazic. Nu de alta, dar copacii răspund de fiecare dată, duritatea lemnului de esență tare având un recul care îți scutură tot corpul, nu doar mâna sau piciorul. Și unde mai pui că picioarele nu stau niciodată pe un teren plat, neted, ci pe rădăcini, pietre, crengi (toate făcând parte din ”arsenalul” pădurii), replica copacului e pe măsură. De aici și accidentările de rigoare, în momentele de recăpătat echilibru uit că oricât de tare aș fi, copacul e mult mai tare, și mă trezesc că nu îmi mai simt pumnul sau piciorul de la replica copacului. Așa că, măi Bruce, copacii răspund de fiecare dată. Și încă cum! Chiar și așa, prieteni fiind, fiindcă le zic de fiecare dată că e doar un antrenament.

La ultimul antrenament nu m-am accidentat, însă am râs copios. Cum adică să râzi la antrenamentele de arte marțiale? În mod normal, nu-i nimic de râs. Dar de data asta și-a băgat capul în poză o ciocănitoare. Adică, în traducere, eu mă antrenam ”poc, poc, poc”, de răsuna pădurea (asta-i din cauză că nu știu să mă implic cu măsură, ci dau totul). Și aud un ecoul: ”poc, poc, poc, poc, poc”. Cum adică, ecoul plusează? Ecoul nu, dar ciocănitoarea care stătea proțăpită pe copacul de lângă mine, da. Curios să văd dacă e doar o coincidență, continui cu loviturile: ”poc, poc, poc”. Apoi mă întorc către ciocănitoare. Evident, și ea ”poc”, imitându-mă. Și tot așa câteva reprize, până când, uitându-mă către ciocănitoare, ea coborâse de unde era, mai aproape de mine, și se uita atent. Și aproape că am auzit-o luându-mă la mișto: ”Băi, alooo! Ce faci? Nu așa se ciocănește după viermi și alte d-astea. Nu cu pumnul, nu cu piciorul. Cu ciocul, băi! Unde ți-e ciocul? N-ai cioc? Păi și atunci cum vrei să dai de bunătățile de sub scoarță? Pfooaai, și mai zici că ai centura neagră. Cum, ai două? Înseamnă că ești de două ori mai prost.”

S-a dus naibii seriozitatea. Asta fiindcă privirea ciocănitoarei era atât de expresivă, că n-aveam cum să nu râd. Și am râs ca prostul de unul singur. Apoi, după ce mi s-au descleștat fălcile, am luat-o la fugă pe pantele abrupte, printre copaci, până la următorul loc de antrenament. Acolo am fost doar eu și prietenii mei de antrenament, copacii. Ciocănitoarea nu a mai apărut. A rămas, probabil, proțăpită în copacul ei, spunându-și că a trăit să o vadă și pe asta: să ciocănești după viermi, dar să nu ai cioc, și atunci să dai cu pumnii și picioarele. Nu-i de mirare că lumea oamenilor a luat-o razna rău de tot…


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Câmpurile obligatorii sunt marcate *