Arte marțiale la miezul nopții – V. Poți urca muntele ca să te vadă lumea cum urci tu muntele. Ori poți să urci muntele ca să vezi lumea de acolo

Senzația de mirare amestecată cu un fel de bucurie a aducerii aminte, pe care o ai atunci când, după mulți ani, regăsești lucruri de care ai uitat, dar care sunt strâns legate de un moment din viața ta, e una specială. Pentru că îți readuce la suprafață o parte din viață care, chiar dacă la nivel subliminal e mereu prezentă, în prezentul care se desfășoară în viteză nu își prea are locul. Și atunci când se întâmplă să-ți retrăiești anumite momente din viață, simți memoria timpului pulsându-ți în toată ființa. Ori cel puțin așa am simțit eu atunci când, după mai bine de 20 de ani, mi-am regăsit vechea mea centură neagră, printre bucățile de material pe care le-am folosit, tot în acea vreme, să-mi îmbrac șaua motocicletei vechi – un Simson nemțesc, din 1964, dar pe care o voiam ca nouă.

Cei care practicau artele marțiale atunci când nu exista internet (cel puțin nu în forma actuală, când e la purtător), când informații erau foarte, foarte puține, stagii de pregătire, de asemenea, foarte, foarte puține, știu foarte bine cum se obținea centura neagră. Foarte greu, cu foarte multă muncă și studiu. Și doar la stagiile de obținere a centurii negre, care se desfășurau în doar câteva locuri în țară și în prezența unor sensei cu vechime și mulți DAN, nu doar din România. Așa că centura neagră era nu o încununare a anilor de studiu, ci o acceptare în lumea profundă a artelor marțiale, acolo unde doar visai să ajungi. Și nu era nimic comercial, nimic care să fie ”cules” și așezat la vedere, artele marțiale însemnau ceva prin ceea ce-ți ofereau ție, ca practicant, și, apoi, odată centura neagră și carnetul de instructor obținute, și pentru elevii tăi. Imaginea virtuală, cea atât de la modă azi, nu exista.

Am purtat centura neagră doar vreo doi ani, atât cât am activat ca și antrenor. Apoi am renunțat la a o mai purta la antrenamente. Artele marțiale înseamnă mult mai mult decât aceste grade, care îți atestă un anumit nivel de pregătire, sunt un stil de viață. Iar viața nu are nivele de pregătire. O trăiești (aprofundând-o în fiecare zi) sau nu.  

Totuși, de dragul acelor zile, de când am găsit-o, am regăsit-o, o port, la antrenamente, la miezul nopții, în sala de sport a clubului Terrakid din Zalău. De dragul acelor zile în care îmi construiam lumea mea, una în care artele marțiale chiar asta și erau: arte. Nu sport. Arte.

În fiecare din scrierile ăstea intitulate ”Arte marțiale la miezul nopții…” pomenesc numele Terrakid. Și o să-l pomenesc de fiecare dată. Pentru că înseamnă foarte mult faptul că, după atâta vreme în care am căutat un loc de antrenament, dar am găsit doar ”uși închise”, Remus Clițan mi-a dat cheile sălii spunându-mi: ”Hai, Călin, ia cheile și la antrenament cu tine…”. Iar a fi recunoscător ține de sinceritate.

*********

Ați observat că, de ceva vreme încoace, de când au apărut aplicațiile de genul Strava, numărul celor care aleargă ori merg cu bicicleta s-a înmulțit considerabil? Iar asta e bine, chiar foarte bine, minte sănătoasă în corp sănătos ar trebui să fie un lucru normal, atunci când vorbești despre condiția umană. Însă, în toată goana asta după rezultat, după ”record”, parcă s-a pierdut ceva. Iar acel ceva e legat de ceea ce te îndeamnă să faci anumite lucruri. Ori ar trebi să te îndemne. Și anume, să faci ceva de dragul de a face acel ceva. Nu ca să știe lumea ce faci tu. Și, probabil, mulți nu ies la alergat ori cu bicicleta dacă nu le merge aplicația. Adică, ce rost are să faci ceva, dacă nu știe lumea nu doar ce faci, dar mai ales cât de repede și de mult?

E la fel și în cazul celor care iubesc muntele. Mai țineți minte, acum 20 de ani, cum era pe munte? Libertate, liniște, putea să simți muntele. Și nu conta echipamentul, nu conta mid-layer-ul, nu contau bețele de trekking, nu contau corturile cu specificații la superlativ. Te încălțai cu ce ghete sau bocanci aveai, cereai un cort împrumut (care, de multe ori, aveau fermoarele de la intrare stricate) și urcai pe munte. De drag. Acuma, parcă totul e o competiție. Și chiar și e, dacă urci pe munte sigur se organizează ceva alergare pe acolo, așa că trebuie să fii atent să nu te ciocnești de alții. Ori să stai la coadă ca să treci un podeț ori o punte. Și ceea ce contează e care merge cel mai repede, cel mai mult, cel mai sus, cel mai greu, de parcă muntele asta ar fi, o pistă de concurs. Și pare că nimeni nu mai urcă pe munte să vadă lumea de acolo, ci ca să vadă lumea cum urcă muntele. La fel ca în viață, totul e un concurs cu public.

Ce s-a întâmplat cu spiritul? Ce s-a întâmplat cu bucuria de a face ceva de drag? Ce s-a întâmplat cu spiritul de aventură? De ce trebuie să fie totul la vedere?