Îmi place să văd ”binele” în jurul meu, și chiar dacă ”binele” ăsta e călcat în picioare de comportamentul de mahala a multora, prea multora, mai ales dintre cei care au pretenții de oameni educați, totuși, încerc să mă agăț de partea frumoasă, cea care se traduce prin ”bine”. Zilele ăstea, când politica urii e, de departe, nu doar favorita celor înregimentați, cu sau fără voie, într-una sau alta din tabere, ci singura rațiune de a se trezi dimineața, e tot mai greu să-mi stăvilesc sentimentul de dezgust. Apetitul ăstora de a-i înjura pe ceilalți, etichetați la grămadă drept proști, needucați, e de nestăvilit, iar disprețul celor cu înjurătura la purtător e afișat cu obstinație, de parcă disprețul ăsta le-ar conferi un statut net superior față de ”pulime” (iertată fie-mi exprimarea).
Atunci când mă antrenez, la miezul nopții, la clubul TerraKid din Zalău, toate astea dispar, și timp de aproape două ore am parte de liniște, iar asta pentru că atunci și acolo nimicnicia umană e absentă, și tot ceea ce rămâne e spiritul artelor marțiale, cel care se traduce, în primul rând, prin respect. Chiar și față de cel care îți e adversar. Asta, în artele marțiale. În viața de zi cu zi a omului, respectul e doar o găselniță a celor ”proști”, și singurul efect pe care îl are cuvântul ăsta – ”respect” -, e doar o strâmbătură, un rictus superior pe care cei a căror rațiune de a se trezi dimineața e să-i înjure pe ceilalți îl afișează pe post de ”eu sunt educat, eu sunt inteligent, voi, toți ceilalți, sunteți proști”.
Nu știu cât de mult poate să meargă ura asta. Nu cred că are limite, iar asta mă face să mă tem. Nu pentru mine, eu am învățat să fac față oricui și oricărei provocări, iar cei peste 25 de ani de arte marțiale mi-au creat uun echilibru interior care mă conduce în viață (chiar dacă, uneori, înjur de nici mie nu-mi vine să mă aud). Însă mă gândesc la oamenii simpli, cei care au învățat că ”nu-i bine să fii neom, că tăți suntem de-o foaită”, și pe care ura asta socială îi pune la zid, cu un pluton de execuție format din voluntari dornici de a arunca primii piatra, rânjind cu satisfacția că ei, deținând adevărul suprem, fac un bine lumii. Pentru că lumea nu e cea în care trăim toți, ci cea în care trăiesc doar cei care sunt ca și ei, gândesc ca și ei, vorbesc ca și ei, înjură ca și ei, disprețuiesc ca și ei, urăsc ca și ei. O lume de oameni mici, dar cu gura mare.