Răstolțu Deșert. De unde vine numele? Cum adică Deșert? Dealurile împădurite din jurul satului numai a deșert nu arată. Și atunci, de ce deșert? Poate, cine știe, așa i-a trecut prin minte celui care a consemnat prima oară denumirea asta. Oricum ar fi, ”Deșert”-ul ăsta a fost un imbold suficient de puternic ca să mă facă să iau drumul satului, mai ales că acolo se află o biserică de lemn. Nu la fel de veche ca altele din Sălaj (detaliu care, de altfel, nu cântărește foarte mult atunci când vreau să văd un asemenea lăcaș de cult), însă ideea unei biserici de lemn în deșert, fie doar și ca nume, e un argument solid. Așa că, în prima zi de februarie a anului, o zi caldă și însorită, ca de primăvară, am fost acolo.
Ca imagine de ansamblu, atunci când spui biserică de lemn, exact la asta te gândești. Și par toate la fel, chiar dacă nu-s, tocmai din cauza imaginii de ansamblu pe care ți-o creezi în minte, așa că, pentru cei mai mulți dintre oameni, dacă au văzut una, înseamnă că le-au văzut pe toate. Cât de departe de adevăr! Asta dacă ai ochi să vezi, curiozitate să poți să descoperi, imaginație să poți să treci, oarecum, în timp, și acea parte din om numită suflet care te poate face să devii parte din povestea locului, cu tot ceea ce înseamnă.
Biserica de lemn din Răstolțu Deșert nu este nici printre cele mai vechi, nici printre cele mai mici, nici printre cele ale căror picturi murale să le facă deosebite de toate celelelate. Ba, mai mult, nu și-a păstrat vechiul acoperiș, cel original din șiță fiind schimbat cu unul din tablă. Și, totuși, biserica asta, în prima zi de februarie, când am fost acolo, am găsit-o altfel decât toate celelalte. Asta datorită prispei. De fapt, nu neapărat prispei, care este altfel decât la multe alte biserici de lemn, și anume nu se întinde de-a lungul unui perete întreg, ci e mărginită de unul din pereții lăcașului. Iar asta îi dă un aer mai special, ca și cum acolo te-ai putea ascunde de lumea din jur, un loc doar pentru tine, cel ajuns acolo, să devii una cu timpul. Nu știu dacă e tot timpul așa (dar ar fi bine să fie), însă biserica asta are ceva special:
Un scaun pe prispă, pentru aducere aminte.
A fost primul lucru pe care l-am observat, atunci când am ajuns în dreptul bisericii. Și în imaginea de ansamblu, cea comună lăcașurilor de cult din lemn, scaunul ăsta a fost acel element de legătură dintre om, lemnul sfânt al bisericii și ideea de divinitate. Un scaun pe care tu, călătorul, să te așezi și să asculți în tihnă povestea locului, îmbinată odată cu bârnele de lemn, acum două sute și ceva de ani. E ca și cum Dumnezeu însuși ar fi așezat acolo scaunul ăsta, un fel de a-ți spune: ”Hai, omule, să stăm puțin la povești, să-ți spun despre viața mea, să-mi spui despre viața ta, să fim acum, aici, unul pentru altul”.
Și am stat. Fără întrebări, fără gânduri. Un fel de meditație transcedentală. Sau, altfel spus, un fel de călătorie ezoterică fără un scop anume, fără o destinație anume, ci doar de dragul călătoriei în sine.
Biserica de lemn din Răstolțu Deșert
pare lăsată uitării, iar în interior ai o senzație ciudată, ca și cum de abia s-ar fi stins lumina, iar următoarea slujbă nu se știe dacă se va mai ține vreodată.
Evident, ca orice lucru vechi, supus degradării, e nevoie de restaurare, o restaurare care e ”pusă la rând”. Și, în ritmul în care se mai întâmplă câte o chestie din asta menită a readuce la viață monumentele istorice, ”rândul” ăsta pare atât de lung, că aproape că îți vine să te resemnezi și să accepți, sec: ”asta e, se duce naibii și monumentul ăsta istoric”.
Acoperișul de tablă, poate și din cauza turnului înalt, care pare o rachetă cu toată tăblăria asta, nu-și prea are locul acolo, din punct de vedere estetic, dar, totuși, protejează, cât de cât, interiorul bisericii.
Ca și date istorice (găsite pe internet ori citite prin cărți), despre biserica asta nu se știu foarte multe. Ce se știe e că a fost ridicată la începutul secolului XIX, fiind antedatată de pictura murală de la 1810. Inițial de dimensiuni mai mult decât modeste, biserica a fost extinsă în anul 1848, prin lărgirea lăcașului. Are absida altarului poligonală, decroșată, cu cinci laturi, turnul impunător, cu fleșă zveltă, ascuțită. Se mai remarcă pridvorul de pe latura sudică, susținut de stâlpi din lemn bogat ornamentați. În anii ’60 ai secolului trecut, acoperișul original din șiță a fost schimbat cu unul din tablă. Deși inestetică, ea a contribuit la păstrarea, măcar în parte, a picturii murale, distrusă la atâtea biserici de lemn din Sălaj datorită stării proaste a acoperișului.
Pictura a fost realizată de cunoscutul zugrav itinerant de biserici Ioan Pop din Românași, cel care a mai pictat, pe aceeași vale, și alte biserici cum sunt cele din Păușa, Bozna, Chichișa sau Creaca. Anul realizării picturii murale este 1810, menționat în pisania păstrată fragmentar pe iconostas. Pictura s–a păstrat în altar (chipuri de prooroci, Sfinții Părinți), pe bolta naosului, acolo unde se afla inițial biserica bărbaților (teme din ciclul hristologic: Punerea pe cruce, Cina cea de Taină, Evangheliștii) și în pronaos (Pilda celor 10 fecioare). Din păcate, odată cu construirea, la mică distanță, mai la vale, a bisericii noi de zid cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, biserica de lemn a fost dată uitării.
Există dorința, rămasă deocamdată la stadiul de intenție, întocmirii unui proiect de restaurare, biserica, aflată pe noua listă a monumentelor istorice, având nevoie de reparații urgente.
Micul sat sălăjean,
așezat între dealuri, se așază firesc în pitorescul zonei, și, privit de sus, de pe deal, pare o pictură.
Despre așezarea umană de aici se știe că prima atestare documentară a localităţii Răstolțu Deșert provine din anul 1600, când satul apare sub numele de Also Rajtocz. Alte atestări documentare provin din anii 1603 Raitocz, 1641 Raytocz, 1772 Rajtotz, 1854 Puszta-Rajtolcz, Restolţ, 1900 Pusztarajtolcz, 1930 Răstolţul Deşesrt, 1966 Răstolţul Deşert.
E frumoasă partea asta de lume, unde a fost ridicată așezarea umană care acum poartă numele de Răstolțu Deșert, și pentru oricine cu drag de drumeție, e peste poate să stai doar și să privești, fără să o iei pe coclauri.
O oră și vreo jumătate, atât a durat să străbat dealurile din jur, privind în toate părțile, descoperind, de sus, și celelalte sate – Agrij, Păușa -, ori coamele împădurite care par că nu se mai termină (coamele, că pădurea, care înseamnă bani, e tot timpul la mila țapinarilor profesioniști sau de ocazie, iar în România e pe terminate). După câțiva kilometri de hoinărit, de sus, de pe coama dealului, departe de sat, când m-am întors către sud, privirea mi s-a agățat de turnul bisericii de lemn. Un țugui metalic ascuțit care nu are cum să treacă neobservat. Un țugui metalic care stă ca un indicator cum că acolo, în Răstolțu Deșert, oamenii și-au construit case: și pentru trup, și pentru spirit.