S-a urcat la mine în brațe, m-a privit lung, așa cum doar ființele nevinovate o pot face, apoi a scos un oftat prelung, un fel de: ”Ooofff… ce bine, acum mă simt iubit și ocrotit”, și odată ce mi s-a încredințat cu totul, a adormit tun, tresărind din când în când, semn al unui somn profund. A-ți încredința ființa unei alte ființe cu totul, încrederea că, indiferent ce, acolo ești ocrotit și iubit, e ceea ce dă un cu totul alt sens iubirii. E ca și cum te-ai trezi din somn, ai deschide ochii, iar ceea ce ți se înfățișează privirii e atât de frumos, încât senzația de paradis devine aievea – un amalgam de trăiri intense, în care sufletul e tot ceea ce contează.
Câteodată, la fel ca în ziua asta, ”Binecuvântați animalele și copiii” n-a mai fost doar o carte scrisă de Glendon Swarthout, o carte nu neapărat pentru copii, cât, mai ales, pentru oamenii-mari-copii. Ci mult mai mult de atât, o trăire intensă, în care e loc doar pentru suflet, un fel de lecție de viață care a reușit să dea o resetare lumii din jur, acea lume dincolo de care pare că e nimic și că asta, ceea ce se vede, e totul. Resetarea asta a fost dată de un pisoi tărcat, cuibărit în brațele mele. Un pisoi care cu un zâmbet (chiar, ați văzut vreodată cât de frumos zâmbesc animalele?) și cu privirea a reușit să spună mai mult decât orice cuvinte.
L-am lăsat să doarmă cuibărit pe mine, ținându-mă cu lăbuțele de mâna stângă, un fel de a-și ține în brațe, așa cum știe el, omul care îl face să se simtă iubit și ocrotit. Aflat într-o poziție nu foarte comodă, mi-au mai amorțit, de vreo două ori, picioarele și mâna stângă, cea de care se ținea strâns pisoiul, și mi-am schimbat ușor poziția, să las să circule sângele. Ușor, să nu-l trezesc. O oră și jumătate am stat așa, printre amorțeli, privind ființa care mi s-a încredințat cu totul, tresărind, din când în când, lucru care îl făcea să se strângă și mai tare de mâna mea stângă. Și tot ceea ce conta pentru pisoi era acel moment, care îi dăruia liniștea și iubirea de care avea nevoie. Atât. Și nu am avut cum să nu mă întreb: de ce în lumea oamenilor nu e așa? Răspunsul e la vedere: rațiunea. Și de asta mi-am dat seama de-a lungul anilor, interacționând cu animalele și copiii, care nu trec viața prin prisma rațiunii, momentul fiind cel care contează, momentul și trăirile acelui moment. La oamenii mari rațiunea ține frâiele existenței, o rațiune de foarte multe ori obtuză, aproape niciodată obiectivă și care îi transformă din ființe într-un fel de roboți: așa da, așa nu, în funcție de ”cum trebuie”. Cum trebuie… ce prostie.
În ziua asta, cu pisoiul strâns lipit de mine, ”Binecuvântați animalele și copiii” n-a mai fost doar o carte nu neapărat pentru copii, cât, mai ales, pentru oamenii-mari-copii, ci o lecție de viață. De ce? Pentru că a-ți oferi ființa altuia, necondiționat, pentru că așa simți, asta cred că e esența iubirii. Animalele și copiii au un singur filtru în viață: bucuria momentului. O bucurie care, la oameni, dispare cam pe la vârsta de 10 ani, când devin mici-oameni-mari, lucru care lasă loc rațiunii. Da, rațiunea este un asistent personal al ființei extraordinar, însă atunci când ia controlul, devine, de multe ori, cel mai periculos adversar.
O oră și jumătate l-am ținut pe pisoi în brațe, privindu-l cum tresare în somn și cum se ține strâns de mine. Cu animalele și copiii am interacționat cel mai bine. Dintotdeauna. Nu știu dacă asta e neapărat bine, însă bucuria momentului e cea care mă conduce și acum în viață. Rațiunea, în ceea ce mă privește, a învățat de mult să tacă, atunci când sufletul e la vedere. Adică mai tot timpul. Poate de asta animalele și copiii mă văd ca pe unul de-al lor. Poate de asta, zâmbetul cât o lume al pisoiului din brațele mele a făcut lumea să fie un loc mult mai frumos.
