Mică, având o prispă îngustă și înaltă abia cât un stat de om, biserica de lemn din Bălan, așezată în locul numit Cricova, ”aceie pă care o adus de la mănăstire”, cum spun cei care trăiesc de o viață în sat, pare mai mult o jucărie mare, uitată acolo. Asta și ca urmare a efectului de ”turtă dulce” pe care îl creează tencuiala vopsită în albastru și care îi dă un aer de poveste, ca și cum tencuiala albastră ar fi crescut, peste noapte, la fel ca în basme.
Pare uitată întâmplător acolo, însă mica bisericuță, ridicată, conform tradiției, în vremuri îndepărtate, în Mănăstirea Bălan, are o poveste aparte, una care e strâns legată de pământ, o poveste care a fost transmisă de-a lungul generațiilor de cei mai în vârstă din sat.
Biserica de lemn a fost adusă de la mănăstire, acum foarte mulți ani, când terenul pe care e așezat acum (și se zice că era și atunci) cimitirul, temetieu’, cum îi spun oamenii satului, era pe cale să le fie luat sătenilor. Iar asta pentru că, așa, fără o biserică, pământul nu era sfânt, deci putea fi înstrăinat. Ca urmare, biserica a fost adusă ”de la mănăstire, din câmp”, cu carele cu boi, toată deodată, într-o noapte, să nu se prindă de știre, și așezată acolo unde se află și acum. Și, fiind așezată acolo, pământul a devenit ”sfânt”, așa că le-a rămas sătenilor. Pristolul de piatră (masă din mijlocul altarului pe care se țin obiectele necesare oficierii serviciului religios), însă, nu a putut fi adus, din cauza greutății prea mari pentru carele cu boi, așa că a rămas acolo, în câmp, la mănăstire.
”Și-api mereau pruncii la oi, și on prunc, un copchil, unu mnic, așe, no, s-o dus și s-o suit pă masa aceiea, pă pristol, să să-nchelțe, că o plouat. Să să-nchelțe, să-și puie altie obdiele, că așe era atunci, să purtau din aieste, obdiele. Și-acole o-nlemnit. Acole o rămas, o murit acole. Că nu-i voie. Da die undie să știe copchilu?”
Acum, în micuța biserică de lemn nu se mai țin slujbe, biserica de piatră construită recent fiind locul unde merg oamenii, atunci când e vorba de cele sfinte, iar la mănăstire, acolo de unde a fost mutată, s-a construit o alta. Însă biserica de lemn cu tencuială colorată în albastru e mai mult decât una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Sălaj și din Transilvania. E o dovadă a faptului că, la sat, omnul sfințește locul în care trăiește pe pământ.
