Poate că nu este nicio altă biserică de lemn din Sălaj care să aibă nevoie mai mult ca oricare alta de o intervenție care să o readucă la viață, să șteargă urmele morții prezente acolo, înainte să fie prea târziu, iar putreziciunea să pună stăpânire definitiv pe lemnul bisericuței.
Privită de la depărtare, în timp ce te apropii de ea prin iarba mare, deasă, prin care trebuie să-ți croiești cărare, pare o biserică de lemn ca oricare alta. Ba, mai mult, datorită ghivecelor de plastic maronii care atârnă între stâlpii vechi de lemn, pare chiar împobobită, semn că totul e frumos acolo, în micul lăcaș de cult construit din bârne de lemn acum vreo 500 de ani. Însă asta doar de la depărtare. Când ajungi în dreptul ei, când pășești pe mica prispă a bisericuței de lemn, totul își schimbă, brusc, înfățișarea, iar asta din cauza mirosului greu de găinaț de porumbel (omniprezent), hoit și putreziciune. Și ceea ce simți în mijlocului mirosului ăsta greu, care aproape că prinde contur, e un fel de empatie ciudată cu suferința tăcută a lemnului. Cum poți să fii empatic cu o construcție de lemn?
Empatia este recunoașterea, împărtășirea sentimentele experimentate de către o altă ființă, chiar dacă aceasta nu sunt exprimate explicit, ”la vedere”, o identificare, prin trăire, cu alte persoane, o formă de cunoaștere a altuia. Sau, într-o traducere mai pe șleau, un fel de ”eu sunt tu”. Empatia duce la compasiune, și ajungi să înțelegi, să simți, să-ți pese de nenorocirile acelui cuiva.
Deci, cum poți să fii empatic cu ceva neînsuflețit, cum este biserica de lemn din Romita? Nu știu, stările sufletești rareori au nevoie de explicație. Și-apoi, se prea poate ca lemnul din care a fost construit biserica să fii captat, cumva, în fibrele sale urmele sufletești ale tuturor celor care au trecut pe acolo, iar asta a însuflețit micul lăcaș de cult. Oricum ar fi, ori de unde ar fi venit empatia asta, am auzit, mai bine zis am simțit strigătul tăcut al bisericii. O biserică uitată în timp, un loc care, cândva loc de exprimare a credinței, a ajuns un loc al morții. La propriu.
Îți dai seama că ești într-un loc al morții atunci când ridici privirea către tavanul aproape distrus al prispei și vezi aripile cadavrelor de porumbei ieșind sinistru, o moarte la vedere în descompunere, printre scânduri, putrede și ele. O putreziciune care ți se arată la fel ca straturile geologice ale pământului: încă colorată, semn că porumbeii nu au murit de foarte mult timp, ori uscată, de culoarea nisipului, la fel ca mumiile descoperite în mormintele lumii antice. La toate astea, dacă mai adaugi găinațul care e peste tot pe prispă, ieșind dintre scândurile acoperișului, în jurul bisericii, tabloul înfățișând moartea e aproape complet. Nici nu vreau să mă gândesc ce este în pod, acolo unde, probabil, sunt straturi, straturi de porumbei morți. Porumbei pe care, de altfel, i-am văzut încă dinainte să ajung în dreptul bisericii, stând în micile ferăstruici create în tabla acoperișului, ca un fel de avertizare: ”pășiți cu atenție, în liniște, aici își dorm somnul de veci frații și surorile neamului nostru”.
N-am fotografiat semnele ăstea ale morții, ar fi fost mult prea sinistru și mult prea lipsit de orice fel de urmă de bun-simț. Empatia, compasiunea au însuflețit, atunci și acolo, mica biserică de lemn, și mi-am zis că poate e la fel ca Cenușăreasa, vine miezul nopții și o să se transforme într-o prințesă frumoasă. Însă imaginea a dispărut repede, când am dat cu ochii, din nou, de cadavrele putrezite ale porumbeilor scoțându-și aripile printre scânduri, la fel ca filmele de groază în care morții își scot mânile descărnate din morminte. Un fel de strigăt al morții, al deznădejdii lemnului căzut pradă putrefacției, un strigăt (poate prea târziu) care să o scoată la lumină. Și, mai spun încă o dată: poate că nu este nicio altă biserică de lemn din Sălaj care să aibă nevoie mai mult ca oricare alta de o intervenție care să o readucă la viață. Atîât cât se mai poate. Dacă se mai poate. Iar imaginea Cenușăresei a lăsat locul celei a fetiței cu chibrituri, biata fetiță cu picioarele goale din basmul scris de Andersen Acea sărmană fetiță care, după ce și-a consumat toate chibriturile, încercând să scape de frigul și foamea care îi chinuiau trupul firav, a murit cu ochii și sufletul preferând să vadă lumina ultimului băț de chibrit aprins în noapte.
Mi-am mutat privirea de la foarte multele cuie de lemn care împodobesc bolțile dintre stâlpii prispei și am privit înăuntru prin gemulețul din perete, iar imaginea simplă a cerului pictat pe bolta interioară, cu semiluna între stelele strălucitoare dintre care se văd câțiva sfinți am văzut-o ca pe cea mai frumoasă pictură care decorează bisericile de lemn. Poate datorită cerului pe care l-am văzut ca pe un mesaj al binecuvântării. O binecuvântare care înseamnă, ori ar trebui să însemne, lumină. La fel ca lumina ultimului băț de chibrit al feiței cu chibrituri.
Câteva date: Biserica de lemn din Romita a fost ridicată, cel mai probabil, deși nu există date scrise, în prima parte a secolului 18, singura mențiune cu privire la vechimea acesteia fiind ilustrată pe crucea funerară a preotului Gheorghe, slujitor al acestei biserici, pe care este consemnat anul 1740. Biserica are un plan dreptunghiular și măsoară 9,80m în lungine și 4,60m în lățime. Este construită din bârne cioplie, așezate în cununi orizontale și îmbinate la colțuri în cheotori simple. Clopotnița este scundă, cu deschideri semicirculare și coif ascuțit. Prispa a fost adăugată fațadei principale ulterior construirii bisericii. Pictura realizată la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost distrusă de intemperii din cauza acoperișului nereparat, actualul acoperiș de tablă fiind realizat în 1968. Doar icoanele împărătești „Iisus Hristos”, „Maica Domnului” și „Botezul Domnului” mai stau mărturie despre frumusețea picturii bisericii. Tradiția spune că în spatele bisericii de lemn se află un mormânt comun, în care sunt îngropate osemintele multor săteni, răpuși de o boală grea.
