Mai poate fi salvat ceva din credință, azi, când lumea nu mai are loc de așa ceva? E nevoie, oare, de o altfel de Arcă a lui Noe? Și chiar dacă ar exista o asemenea arcă, câți ar mai putea fi salvați de la mersul pe bandă a unei lumi în care mentalitatea de turmă, superficialitatea și vanitatea fac legea?
Biserica de lemn din Sânmihaiu Almașului, la fel ca celelalte biserici de lemn, au fost construite ca un semn al credinței. O credință redată, din punct de vedere religios, prin picturile interioare, unele încă vizibile, altele pierdute. Picturi executate, conform pisaniei, în anul 1794 de către pictorul itinerant Ioan Pop din Românași, acestea fiind printre cele mai vehci (dacă nu cele mai vechi) din lucrările sale cunoscute. Picturi cu un caracter naiv , dar sugestiv. Între toate aceste reprezentări biblice, una iese în evidență: Arca lui Noe.
Atunci când o descoperi, îți captează atenția, chiar și fără voie. Nu doar prin naivitatea ei ori pentru că nu e la fel ca celelalte, care înfățișează chipuri umane ori motive religioase. Ci pentru povestea din spatele aceste Arce. O poveste care vorbește, într-un fel, despre salvarea lumii.
Arca lui Noe a fost o corabie imensă, pe care, potrivit Bibliei, Noe ar fi construit-o la îndemnul lui Dumnezeu ca să își salveze familia și animalele terestre de marele potop. Potopul și salvarea lui Noe de către Dumnezeu sunt descrise în Biblie, în cartea întâi a lui Moise (Facere): „Văzând Domnul stricăciunea oamenilor, I-a părut rău că a creat omul, așa că a decis să distrugă tot ce a creat până atunci”.
Bisericile de lemn vorbesc, și ele, despre salvare. Nu una fizică, neapărat, ci una spirituală. Și poți să spui că sunt și ele, aceste mici lăcașuri de cult, un fel de Arce, unele în care să poată fi salvate sufletele neprihănite, la fel ca cele ale animalelor salvate de Noe.
Despre biserica de lemn din Sânmihaiu Almașului, ce poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, se știe că a fost ridicată în secolul al 18-lea. Anul edificării se presupune că ar fi fost 1778, pe baza unei citiri mai vechi a pisaniei din stânga. Din păcate, trecerea timpului a afectat în mare măsură inscripția din stânga iconostasului, în care era menționat anul ridicării bisericii. Inscripția din dreapta, mai bine păstrată, afirmă: „Îngerilor s-au numit ca să păzască tot neamul și sau zidit de iznov … și strădania bunilor pravoslavnici dintracest sat Pusta Simihaiu în zilele înălț(atului) … podomnicului împărat Franțis, supt pravoslavnică arhipăstoria măriei sale … Făgărașului supt c(institul) protopop Vasilie Bota de Vișeu de Mijloc și c(instiților) preoți Andrei … Hara Grigorie și ctit(ori) … Ignat, făt Ion Toader, Holț Marți. Și sau zugrăvit prin mine … Pop Ioan (anul) 1794 … ie 20”.
Întreaga construcție este înălțată din lemn, care se găsea în cantități mari în pădurea din apropiere, însă meșterul dulgher nu se cunoaște.
Biserica de lemn a fost restaurată în anii 1962-1963, când s-a acoperit cu șindrilă nouă, înlocuindu-se cea veche, precum și cartonul asfaltat ce acoperea partea dinspre răsărit. Atunci a fost îndepărtată o parte a acoperișului în sezonul de toamnă, iar acoperișul nou a fost așezat abia în primăvara următoare, fapt ce a pricinuit deteriorarea ireversibilă a picturii.
Anterior bisericii de lemn, acum monument istoric, mai sunt atestate alte două lăcașuri de cult.
O biserică de zid, care se găsea pe culmea dealului din vest. De acest locaș se leagă un eveniment de însemnătate majoră pentru sat. Înainte de 1700, ar fi avut loc o invazie tătară pe Valea Almașului, localnicii fiind surprinși în biserică. Tătarii ar fi incendiat-o, pricinuind moartea lor, mărturie stând fragmentele de oseminte umane și dinți descoperite la săpături sumare. Locuitorii care au supraviețuit acestui eveniment s-au strămutat între păduri, în locul numit până azi Sânmihael.
În 1737, locuitorii au revenit pe vatra vechiului sat, așezându-se și construindu-și case pe locul ce acum se cheamă Din Sus de Sat. Aici au ridicat biserica numită “de nuiele”, pe pământul Păușanului, lângă Fântana Litii. Biserica avea pereții din ramuri mari și groase din salcie, petrecute ca o împletitură între stâlpii de lemn. Acestora li s-a aplicat, in interior și exterior, straturi de pământ înmuiat și ulterior întărit. Până târziu, după 1900, s-a păstrat cheia de lemn a acestei biserici pe care era inscripționat anul 1737.