Bucuria cu dragoste din ochii unui câine. Pată

Bucuria cu dragoste din ochii unui câine. PatăNu m-a văzut de anul trecut, din septembrie. Acum, după opt luni, a scos capul din cușca lui, uitându-se către poarta aflată la vreo douăzeci de metri de el, la omul de dincolo de curte. A căscat ochii mari, apoi a început bucuria, o bucurie cum rar am văzut la un câine… de fapt, o bucurie cum rar am văzut, punct. O bucurie pe care el, Pată, vrea să o împărtășească tuturor celor dragi lui, respectiv celor două pisici care locuiesc cu el acolo. Așa că mă privește cu toată ființa, apoi se întoarce în direcția pisicilor, anunțându-le că am venit, că, în sfârșit, am venit. Pisicile răspund chemării lui Pată și se înființează înaintea mea, ca un alai de primire. Și, sincer, mă înduioșează de fiecare dată primirea de care am parte atunci când ajung acolo.

Sigur, cel mai bucuros e Pată, chiar dacă el trebuie să aștepte să merg la el, la cușca lui, pe când pisicile, odată formând alaiul de primire, sînt tot pe lângă picioarele mele, vorbindu-mi pe limba lor. Și, crede-mă, miaul ăla, așa simplu și fără subînțelesul limbii oamenilor, spune mult mai multe decât orice vorbă meșteșugită pe care poate să o inventeze omul.

Le dau din plăsuța cu mâncare, pe care le-am strâns-o, de câteva zile, acasă, apoi mă duc la Pată. Ooo, câtă bucurie poate să încapă în ființa dulăului ăla mare, alb cu ceva pete maro, e imposibil să nu te impresioneze. Adică, un câine care stă cu cei ai casei tot timpul, e firesc să reacționeze așa, fiindcă se creează legătura aia, ca între membrii unei familii. Dar Pată, el nu locuiește cu mine, ci ne vedem de câteva ori într-un an. Și totuși, pentru el viața se numără în clipele când sînt acolo. În rest, în pătrățica lui de pământ, ascuns în cușcă, timpul nu există. Doar atunci când sînt acolo. Iar asta înseamnă foarte mult, iubirea asta necondiționată a unui câine, care a învățat că bucățica aia de timp în care sînt acolo, minutele ălea în care sînt cu el, ălea sînt cele care contează, restul e doar praf purtat de vântul-timp. Și nu ai cum să nu te întrebi: Ce are câinele în plus, ori în minus, față de om, de poate să simtă așa? Poate pentru că rațiunea, la el, neomul, nu pune piedici sentimentelor, emoțiilor pure născute din dragostea pe care o simte pentru cineva. Poate pentru că el, câinele Pată, nu se minte că nu simte, nici nu își creează o imagine care să dea bine, ci e el, cel adevărat. Pată, cu limba scoasă ușor nătâng într-o parte, își lasă sufletul la vedere, lucru care la om e considerat o slăbiciune. Pentru că, se știe, omul este inteligent, nu?, nu are el timp de prostii de genul ăsta, doar e ocupat tot timpul să arate cât este el de superior, cum știe el să se cocoațe în vârful lanțului trofic, acolo de unde se uită aproape cu silă la ceilalți ori la necuvântătoarele din jur, puse pe pământ ca să-i servească lui, Omul cel mai cel –  Homo inteligentus de profesie. Nimicnicie umană…

Pentru Pată nu există, la fel ca la oameni, “totul sau nimic”. El primește atât cât îi dau, pentru atât timp cât pot să îi dau, știind că acel ceva e, de fapt, totul. Nu e nevoie de explicații, de promisiuni, de cuvinte… Ce e totul? Adică, da, omul nu știe, pentru că, pur și simplu, nu știe să dea totul, chiar dacă zice asta, dar, totuși, vrea totul sau nimic. Pată știe… nu, simte că eu, omul din fața lui, cel care se joacă ori vorbește cu el, îi dă totul, în felul ăla sincer și necondiționat. Pentru atât cât e. Iar bucuria, dragostea lui e nemăsurată.

Știi cum se joacă Pată cu mine? Niciodată nu mă prinde cu colții de mână, de picior ori de haine. Niciodată, chiar dacă asta e pornirea firească a oricărui câine, atunci când se joacă. El are grijă să nu cumva să mă atingă cu colții, de frică să nu strivească iubirea momentului aceluia cu colții lui. Pată mă ia în brațe, așa cum știe el. Se apleacă și încearcă să mă ridice, lipindu-se de mine și vorbindu-mi. Apoi se ridică, ajungând cu capul până aproape în dreptul capului meu și mă privește. Lung, intens. Și atât. Fără să se agite ori să vrea să mă lingă. Doar mă privește, tăcut, dar cu atât dragoste încât mă umple cu ea, cu dragostea aia pură și necondiționată pe care atât de puțini oameni o cunosc, pe care atât de puțini oameni știu ori pot să o ofere.

Mă despart cu greu de el. Îl privesc de pe geamul mașinii și îi spun că o să mă întorc, deși nu e nevoie. El, Pată, câinele cu suflet mare, știe că, dacă o să pot, o să mă întorc. Nu contează când. Oricum, pentru el timpul se măsoară în clipele cu mine. Restul e tăcere.


  1. Oamenii , mai au mult pana vor învăța ce înseamnă loialitatea…….animalele ,nu sunt egoiste si nici trădătoare ……

Leave a Reply

Your email address will not be published.