– Călin, oare să rămân cu țigara când filmezi videoclipul?, m-a întrebat Răzvan, în timp ce își pregătea saxofonul, în curtea plină de iarbă a vechii biserici reformate din Hida.
– Răzvan, din partea mea, n-ai decât, face parte din ”peisajul” muzical. Adică, în primul rând, eu vreau să fii sincer, fără prea multă regie.
– Atunci renunț la țigară. Din respect pentru mama. Ei nu îi place asta.
Din respect pentru mama… De câte ori se poate auzi asta în lumea asta extrem de superficială și lipsită aproape total de orice esență de bun-simț, de respect pentru oricine și orice?
Oamenii se arată așa cum sunt ei atunci când nu sunt atenți la ce zic ori ce fac, atunci când nu joacă un rol social, atunci când sunt sinceri. Iar sinceritatea nu poate fi interpretată. Nu atunci când doi oameni se află față în față.
Din respect pentru mama… Vorbele ăstea sincere au fost suficiente ca să-mi dau seama ce fel de om este Răzvan. Iar pentru un om aflat la început de drum, respectul, bunul simț e un semn că ai pornit cu dreptul în viață.
L-am descoperit pe Răzvan în 2019, la un eveniment desfășurat în curtea lui Valer din Hida. Acolo unde, către seară, muzica a fost pe primul plan. A apărut omul ăsta cu saxofonul, așa, parcă de nicăieri, apoi a început să cânte. Și a fost revelația serii. Acolo, într-un sat din Sălaj, a avut loc un concert ”mare”, cu un artist, un muzician extraordinar care a încântat pur și simplu publicul.
Arc peste timp, peste restricțiile care au ținut oamenii ascunși în case, ne-am reîntâlnit la Hida, să stăm la o poveste, să îmi spună ce și cum despre el, despre muzică.
– Răzvan, de ce saxofonul? Nu-i un instrument tocmai ușor. Cum te-a adus muzica înspre saxofon?
– Să știi că primul instrument pe care l-am văzut și am pus mâna a fost un pian. Aveam vreo 4 ani, și ne vedeam cu bunica la doamna Chifa. Cum ajungeam, eu țuști la pian. Nu știam nimic despre muzică, dar mă fascinau clapele, să le apăs, să aud sunetele.
– De unde fascinația asta pentru sunete, pentru muzică? A apărut așa, pur și simplu, ori a fost cineva care ți-a deschis ușa?
– Bunica, care a fost învățătoare, îmi cânta tot timpul. Niciunul din familia mea nu e muzician, dar toți au ureche muzicală. Primul instrument pe care l-am primit a fost ukulele, eu credeam că-i o chitară mică, pe care o tot zdrăngăneam. Apoi, în clasa întâi, l-am văzut pe soțul doamnei mele învățătoare cântând la fluier. M-a întrebat dacă vreau să cânt și eu la fluier, și așa a început totul. Fluierul a fost, practic, primul instrument la care am cântat. Însă, am cântat și cu vocea. Asta pentru că doamna mea învățătoare mi-a spus că am voce și, deci, să cânt la serbările școlii. Și așa am ajuns la Palatul Copiilor din Zalău, unde, după ce i-am cântat și la fluier și cu vocea directorului de atunci, Ioan Mureșan, mi-a spus să las fluierul și să cânt cu gura.
– Când ai cântat prima dată în fața publicului? Mai ții minte primul tău spectacol?
– Da, în clasa a cincea, de 1 iunie, de Ziua Copiilor, în fața Prefecturii din Zalău. Am cântat vocal, folclor. Și acolo m-au văzut Gabriela Hosu și Pamfil Vlaicu, care mi-au propus să colaborez cu ei. Și așa am cântat pe scenă, la Zilele Zalăului, cu orchestra. În clasa a șasea, am vrut mai mult decât fluier și vocal, am vrut saxofon. Am primit un saxofon sopran de la domnul meu învățător, un instrument la care nu s-a mai cântat de vreo 30 de ani. Și m-am chinuit, fiindcă nu suna nicicum. Numai ”gâște” scoteam din el. Însă atâta m-am străduit până am reușit să cânt.
– Ăsta a fost primul saxofon la care ai cântat. Însă, mă gândesc că ai vrut un saxofon al tău. Asta înseamnă sprijin din partea familiei. Cât de mult a contat asta? Și când ai avut primul tău saxofon?
– Sprijinul familiei a contat foarte mult. Și l-am avut tot timpul. Și nu știu dacă o să pot să-i ajut eu vreodată în viața asta cât m-au ajutat ei pe mine. Pentru primul saxofon, pe care l-am cumpărat din Oradea, mi-a dat bunica bani. Și cu el cânt și acuma.
– Cum ai învățat să cânți la saxofon? Ai fost autodidact ori ai făcut ceva cursuri?
– La început am cântat după ureche, de unul singur. Nu știam note, nu știam nimic. Îmi puneam piese pe calculator și atâta cântam până suna bine. Asta și pentru că stăteam tot timpul cu saxofonul în mână, fiindcă mi-a fost foarte drag. Apoi, în clasa a șaptea, m-am dus la Liceul de artă. Acolo nu aveau saxofon, doar flaut ori clarinet. Așa că am început cu clarinetul, pentru că semăna cel mai mult cu saxofonul. Mi-a fost foarte greu să mă acomodez cu notele muzicale, cu studiul muzicii culte, eu eram ”urechist”, cântam doar după ureche. Am cântat cu ansamblul folcloric al liceului. Și, asta așa, ca fapt divers, în timp ce cântam muzică populară, eu ascultam acasă Slipknot, Metallica, Haggard, Apocalyptica, Nightwish. Apoi am trecut de la saxofon sopran, la saxofon alto.
– Pe lângă ansamblu, ai cântat și în altă parte, la evenimente, la ”chefuri”, să zic așa?
– Da, am cântat, încă din clasa a zecea. Cântam de plăcere, plus că mai făceam și niște bani. Și nu mi-e rușine să zic, dar am cântat chiar și în cluburi de manele, am cântat la nunți.
– Și când, cum ai făcut trecerea de la cântatul la nunți, în cluburi, la jazz, la muzica pe care o cânți azi? Ce anume te-a făcut să schimbi percepția ta vizavi de muzică?
– În anul doi de facultate s-a întâmplat ceva. Nu știu… M-am văzut limitat. Dintr-o dată mi-am zis: Stop! Trebuie să fac ceva. Și mi-am adus aminte de o profă din liceu, doamna Taloș, cu care făceam muzică de cameră, eu la clarinet, un coleg de clasă trompetist, și încă un elev la pian. Doamna Taloș a fost cea care mi-a stârnit curiozitatea, m-a făcut atent și la altfel de muzică. Și atunci, în anul doi de facultate (pedagogie muzicală) am zis că vreau altfel de muzică. Și am început un alt capitol. Am început să cânt cu negative, să înregistrez.
– Răzvan, felul în care cânți la saxofon e unul care arată artistul, muzicianul din tine. Ce anume te-a călit, muzical vorbind, și te-a făcut muzicianul care ești azi?
– M-a ajutat foarte mult cântatul la nunți. Acolo m-am călit. De multe ori cântam cu soliști, invitați, pe care nu i-am mai întâlnit, și care voiau anumită tonalitate, voiau un anumit fel de a cânta cu ei. Și trebuia să mă adaptez pe loc, pentru că nu puteai să te faci de râs, plus că soliștii te luau tare: ”Bă, cântă, nu te opri, ce faci, tu nu auzi cum cânți? Cântă, trebuie să cânți!”. Și atunci, în condițiile ălea mi-am dezvoltat extraordinar de mult urechea muzicală. Acum sunt încă ”crud” muzical vorbind. Nu știu dacă vreau să mă îndrept spre vreun stil anume. Deocamdată vreau să fac puțin curat în proiectele mele muzicale, să fac, pur și simplu, o călătorie muzicală, să văd unde mă simt cel mai bine.
– Și unde te vezi? Unde o să te ducă muzica? Sau nici măcar nu contează, ci important e să cânți?
– Sincer, aș vrea să cânt pe scenă, la festivaluri. Chiar și un proiect solo. Știi ce vreau să fac? Vreau să fac muzică și muzică și muzică…
