Când peste toate se așterne uitarea: Pădureni, satul care nu mai este

Nimic îți arată că aici, la marginea pădurii, ar fi fost cândva un sat. Și când zic cândva nu mă refer la cine știe ce vremuri de demult. Nu, acum vreo 30 de ani, aici, în Sălaj, cum mergi către satul Camăr dinspre Zalnoc, exista un sat – Pădureni. Și chiar dacă așa e trecut și acum pe hartă, satul nu mai există.

Am vrut să văd satul, mai ales că, așa cum o spun datele, acolo, chiar dacă satul încă există, nu mai locuiește nimeni. Însă odată ajuns acolo, urmând drumul de pământ de la marginea pădurii, locul e pustiu. Niciun semn cum că ar fi locuit acolo cineva, cândva. Nici măcar căsuța mică din lemn și pământ bătut (singura rămasă în picioare), cu pereții scrijeliți și crăpați, nu te duce cu gândul la o așezare umană. Mai degrabă pare construită acolo ca adăpost pentru cioban (asta de la urmele de oi din jur).

Am urmat drumul de pământ, pe lângă niște pruni bătrâni, unii uscați ca niște schelete din lemn încăpățănându-se să nu cadă. Când am ajuns la capăt de drum, m-am așezat în iarbă privind peisajul superb din jur. Apoi am luat-o încet înapoi, pe unde am venit, până lângă un teren îngrădit, lucrat și îngrijit. Acolo, jos, în vale, am auzit motorul unui tractor.

”Dacă e cineva acolo care lucrează, sigur se întoarce tot pe aici”, mi-am spus, apoi m-am așezat răbdător pe pământ, așteptând să apară tractorul. Și după vreo jumătate de oră, a apărut.

I-am făcut semn omului din cabină să oprească, apoi, odată motorul oprit, l-am întrebat ce și cum e cu satul.

– Bună ziua, aici a fost satul Pădureni?

– Bună ziua! Oooo… o fost cândva, da nu mai îi. De mult.

S-a uitat Gyula la mine (așa îl cheamă pe om), apoi a coborât din cabina tractorului și s-a apropiat.

– Hai să vă dau niște apă. Este un flacon?

– N-am.

– Atunci, hai, beți așa, îmi întinde Gyula bidonul de 5 litri plin cu apă. Apă bună asta, rece. Acuma am luat de la fântână.

Eram doi oameni care s-au întâlnit pentru prima oară, undeva, la marginea unei păduri. M-am uitat la Gyula care mă îmbia să beau apă din bidon. O mostră de omenie, de umanitate, acolo unde cândva a fost un sat. Și nu aveam cum să nu răspund crâmpeiului ăsta de omenie a unui om simplu care voia să îmi dea să beau din apa lui, așa, ca să mă facă să mă simt binevenit.

Am luat bidonul, și pentru că apa era atât de răcoroasă am băut vreo jumătate de litru. Gyula se uita mulțumit cum beau apa cu nesaț.

– Oai, ce bună-i!, i-am spus.

– No, atunci mai bea.

Am mai băut. Apoi, așa cum doar oamenii simpli știu să fie gazde, indiferent unde ar fi, mi-a spus:

– Uitați, aici o fost școala. Haideți să vedeți. Aici o fost intrarea. O fost școală cu 3 clase.

M-am uitat în jur. Nimic . Nici măcar ruine. Singurul lucru care îți indica că ar fi fost o școală cu 3 încăperi e o bucată de beton din ceea ce a fost cândva pardoseala școlii. Și dacă nu mi-ar fi arătat Gyula de unde și până unde a fost școala, cu greu mi-aș fi dat seama. Am privit locul încercând să îmi imaginez școala, cu tot cu elevi. N-am reușit. Iar asta pentru că natura, în cei câțiva ani de când acolo nu mai locuiește careva, a pus stăpânire peste tot.   

M-am luat după Gyula, care mergea înainte mea tot arătându-mi una, alta, prin iarba mare și uscată. Și aveam impresia că mergem la nimereală. Însă nici vorbă de așa ceva. Mi-am dat seama de asta când Gyula mi-a arătat cu degetul intrarea unei pivnițe, pe betonul căreia scrie 2007, semn că atunci a fost recondiționată de cineva, probabil pentru ultima oară.

Am intrat în pivnița care părea mai mult un schit al unui pustnic, decât o pivniță. Două scaune, un pat și o masă, toate rupte și putrezite, și niște resturi din lemn printre flacoane din plastic și pânză de păianjen. Atât a mai rămas.

– No, și aici o fost casă. Numa pivnița o rămas. Cred că are și 100 de ani. Și mai multe. Haideți să vedeți. Și aici o fost casă. Cândva. Și taică-meu aicea s-o născut, mai în jos o avut casă, a continuat Gyula, cu un accent maghiar plăcut, luând-o înainte.

M-am luat după el, ascultându-l cum îmi povestește, arătându-mi către un loc sau altul, zicând că și acolo a fost o casă. M-am uitat după orice ar putea să fi lăsat o urmă, ceva. Nimic. Doar iarba mare și uscată. Ca și cum satul ar fi fost doar o poveste inventată pentru oricine ajunge aici.

Acum câțiva ani, aici a existat un sat care avea 39 de case, din câte știe Gyula. Case în care locuiau oameni. Apoi, după ce bătrânii au murit, cei rămași s-au mutat mai în jos, în Camăr, iar satul a rămas pustiu. Apoi au dispărut și casele, de nici măcar ruine n-au rămas după ele. În afară de una. O căsuță mică, uitată acolo până și de timp. Ca un semn că aici, la margine de Sălaj, a existat un sat. Pădureni, așa se numea satul. Acum, peste locul unde a existat cândva un sat s-a așternut uitarea.


4 thoughts on “Când peste toate se așterne uitarea: Pădureni, satul care nu mai este

  1. Eu acolo m-am nascut in casuta care mai eczista o perioada am vizitat locul aia si am dus si pe fica mea pe urma nepotica mea si a placut la toti acolo am foarte multe amintir frumoase Acolo a fost deosebit de frumoasa si veselie .Mult as putea povesti despre locul acesta si vara aceasta avem in plan sa vizitam locul .

  2. Frumos descris și adevărat.in casuta aceia de lut dormeam vara cand era vacanta in perioada cand se mulgeau oile si aveam grija de oi.pana în anul 2003 ce m-am căsătorit și am plecat din sat.a fost frumos,îngrădit,îngrijit,cu gradina de legume în fața casei.locuia o bătrânică curata,ordonată…la limita posibilităților…mulțumim…

  3. Frumos articol. Nu am auzit de satul acela inveci. Mai sunt cateva in Salaj care sunt fie parasite, fie locuite de o mana de oameni. Poate reusesti un reportaj si acolo. Barsauta, Francenii de Piatra si Magura. Toate langa comuna Ileanda. E o zona superba zici ca de munte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *