Am luat-o pe Fly, pisicuța mea atomică, ne-am urcat în mașină și am luat drumul pădurii. Acolo unde ”acasă” chiar are o semnificație aparte. Și pentru om, și pentru animal. Iar asta pentru că pădurea te simte când ești de-al ei și ți se deschide într-un fel pe care doar cei care mergi acolo de drag îl percep. Pentru restul, pădurea înseamnă lemn, și atât.
Deși, în general, destinația contează, pentru mine drumul până acolo face parte din aventură, și mă bucur de el de fiecare dată. Chiar dacă am mai fost pe acel drum de nu știu câte ori, nu contează, mă uit pe geam ca și când atunci aș fi trecut pe acolo pentru prima dată. La fel și Fly. Atâta tot că pentru ea, după un timp, mașina nu mai e deloc un loc unde să îi placă să stea. Îmi spune asta de fiecare dată, dar doar atât. Nu se agită, nu face scandal, chiar dacă ar zbughi-o din mașină în secunda doi.
Am fost de multe, de foarte multe ori în drumeții cu alți oameni, însă foarte puțini (pot fi numărați pe degetele de la o mână) au spiritul de echipă la fel de pronunțat ca al pisicuței mele atomice. Pentru Fly, atunci când mergem îmreună, fix asta înseamnă: că mergem împreună. Adică, pe unde merge unul, merge și celălalt. Cu oamenii, în schimb, nu-i la fel. Ei mai tot timpul, atunci când eu o iau într-o direcție, ei o iau în alta. Un fel de ” da’, ce, cine ești tu să îmi spui mie pe unde să merg?”.
Fly mă urmează pentru că așa vrea. Pentru că îi place să fie lângă mine. Pentru că are încredere în mine. Mai rămâne câteodată în urmă, adulmecând te miri ce. Când nu mă mai vede, din cauza vreunui dâmb, întotdeauna mă strigă. Și e de ajuns să îi răspund ”Aici…”, că vine în viteză, bucuroasă. Și nu o ia într-o direcție sau alta fără să-i încuviințez din privire. Și mi-am dat seama că dintre toți cu cei care am fost în drumeții (cu foarte puține excepții), Fly e cea care dă un înțeles noțiunii de ”spirit de echipă”.
Bucuria lui Fly, atunci când sîntem în pădure, în excursie, e atât de evidentă, încât e molipsitoare. Iar felul ei de a întreba fără cuvinte, arătându-ți cu lăbuța: ”Asta ce-i? Dar asta? Asta ce face? Asta e a mea, pot să mă joc cu ea?” e atât de drăgălaș, încât îți umple sufletul.
Întotdeauna m-am simțit aproape de animale. De necuvântătoare, cum le place oamenilor să le spună. Animalele știu să îți spună din privire ori din gesturi mult mai multe decât pot oamenii să o facă. Pentru ei, oamenii, prietenia de complezență (în general) e o monedă de schimb, un fel de a se asigura că lor o să le fie bine.
Prietenia pe care mi-o oferă Fly e necondiționată. Iar asta fiindcă pentru cei neprihăniți, prietenia este, în primul rând, o stare de spirit.
. Când prietenia este, în primul rând, o stare de spirit){kind=link}