Cum se poate ca validitatea unei lucrări la capacitate, proba la matematică, să depindă de decizia unui copil aflat în faţa primului examen greu al vieţii, și anume Evaluarea Națională? Simplu. Îl pui în fața faptului împlinit: dacă reușește să refacă în câteva minute ce a făcut în aproape două ore, bine, dacă nu… asta e!
”Nu mai intru la CNS, nu mai intru nici la API”, sunt cuvintele pe care o elevă, un copil de 15 ani, le spunea părinţilor, printre lacrimi, fără ca aceştia să aibă posibilitatea să facă ceva ca să îndrepte greşeala unui dascăl supraveghetor, indiferent, şi a unui director prea conştiincios.
”De ce?”, e strigătul disperat a doi părinţi din Zalău în faţa nedreptăţii prin care fiica lor, şefă de promoţie la una din școlile de top din Zalău, a fost nevoită să treacă la examenul de matematică.
Odată lucrările pregătite pentru începerea examenului, eleva a semnalat şi a întrebat dacă un colţ al paginii ce nu era aliniat poate constitui o problemă, care, ulterior, să ducă la anularea lucrării. Răspunsul profesorului supraveghetor a fost cum că totul e în regulă, să nu îşi facă probleme. Cu toate acestea, o oră și ceva mai târziu, venit să controleze lucrările, directorul a dat verdictul: ”Nu e bine aşa. Colţul ăsta poate fi considerat semn şi poate duce la anularea lucrării. Trebuie transcrisă lucrarea. E la alegerea ta, dragă!”
Grea alegere pentru un copil aflat în faţa primului examen greu al vieţii, când cei mari de lângă ea, profesori cu experienţă, ar fi trebuit să aibă soluţia gata pregătită. Grea alegere mai ales pentru că timpul rămas era prea puţin ca să reuşească să transcrie ce rezolvase până atunci şi să şi termine exerciţiile rămase, în acelaşi timp. Cu toate astea, copilul şi-a înghiţit spaima, neputinţa şi lacrimile, a strâns din dinţi şi a luat singură decizia care i s-a părut cea mai potrivită, acea de a transcrie lucrarea, fără a termina exerciţiile şi, astfel, pusă în situația de a obţine mult sub punctajul pe care ar fi putut și trebuit să-l obţină.
Ieşită din examen, eleva a dat în sfîrşit drumul lacrimilor şi nemulţumirii, şi şi-a închis umilinţa îndurată în casă, fără să vrea să mai vorbească cu cineva.
Întrebarea este: ce înseamnă un copil, un elev, pentru dascăli? Un nume în catalog, la fel ca un obiect de inventar? Ori ei, dascălii, sunt acolo ca să-i fie sprijin, să-l ajute să se formeze, să se descopere, și să-i îndrume pașii în fața examenelor? Și aici nu e vorba de a aduce acuze, ci de a atrage atenția că nepăsarea e, de multe ori, mult mai nocivă decât reaua-intenție. Cu atât mai mult cu cât ai în față un copil de nota 10, iar tu, ca dascăl, știi asta.
Și când vorbești despre o șefă de promoție, adică o elevă care a învățat pe rupte ca să poată să-și asigure un loc la liceul unde dorește să-și continue studiile, e cu atât mai grav. Dacă nici pe copiii ăștia nu-i sprijinim, atunci cuvintele-s de prisos. Mai ales că trăim într-o societate în care pilele, relațiile și interesele personale fac legea. Și atunci, singura speranță că o să se schimbe ceva în bine sunt tocmai copiii aceștia care urmează un drum onest, în care studiul și pregătirea stau la baza dezvoltării personale- atât ca și elev, cât și ca om -, și, implicit, a lumii din care fac parte. Cum să-i spui unui copil, oricum speriat și apăsat de însemnătatea examenului în sine, că e alegerea lui dacă i se va anula lucrarea, sau nu?
