Acum mulți ani eram prin Hunedoara, mă plimbam pe străzile orașului când, poc!, de nicăieri, cade o nucă în fața mea. Mă uit deasupra. Nici urmă de nuc. Și-atunci, de unde a aterizat nuca?
Mi-a răspuns la întrebarea nerostită o femeie, care trecea pe lângă mine.
– Degeaba te uiți după nuc, că nu de acolo a căzut nuca.
– Dar de unde, atunci?
– A aruncat-o o cioară.
M-am uitat iar în sus, să văd cioara. N-am văzut-o. Sau mai bine zis am văzut-o doar după ce mi-a arătat-o femeia de lângă mine.
– Oamenii cred că ciorile-s proaste, dar sînt foarte inteligente. Când vor să spargă o nucă, o aruncă de sus pe asfalt. Apoi, dacă se sparge, vin să o mănânce.
– Bine, bine, și dacă nu se sparge?
– Atunci o iau și o mai aruncă o dată. Dacă trec mașini, atunci o aruncă în fața mașinilor.
În drumul meu prin Zalău, am văzut o cioară zburând în cerc deasupra drumului, parcă așteptând ceva. La un moment dat, când au apărut mașinile una după alta, a lăsat nuca să cadă. Și mi-am adus aminte de conversația mea cu femeia din Hunedoara.
M-am oprit din drum și, de pe trotuar, m-am uitat la cioara care aterizase pe celălalt trotuar, fix în fața mea. De acolo, se uita când la locul unde căzuse nuca, când la mine. ”Fii atent, cioara asta are chef de joacă”, mi-am zis. Așa că am dat curs jocului. Am așteptat să treacă mașinile, să văd dacă au trecut peste nucă. Apoi, pentru că nuca rămăsese intactă, m-am uitat la cioara din fața mea, care se apropia de drum, uitându-se la mine. Am dat din cap că ”nu”. Cioara s-a oprit. Am repetat toată treaba asta de câteva ori, rezultatul fiind același. Adică cioara se oprea de fiecare dată când dădeam din cap că ”nu”.
În sfârșit, după vreo două minute, o mașină a trecut peste nucă, dar a făcut-o praf. M-am uitat la cioară. Cum să-i spun că nuca e turtită și că nu mai rămăsese mare lucru din ea? Am ridicat brațele, afișându-mi o expresie dezamăgită pe față. Cum a reacționat cioara? Și-a luat zborul, a aterizat pe stâlpul aflat cel mai aproape zona unde ram, uitându-se în direcția nucii câteva secunde, ca și când ar vrea să se convingă că așa e. Apoi dusă a fost.
Unii ar putea spune că toată ”conversația” asta a fost rodul unor coincidențe între gesturile mele și comportamentul ciorii. Eu, însă, cred că a fost pe bune. Și m-am gândit la cât de ușor am putut să mă înțeleg cu o cioară, și cât de greu e să te înțelegi, de multe ori, cu oamenii. Iar asta pentru că oamenii (prea mulți) sînt atât de plini de ei, încât orice ai spune, sigur nu știi ce spui, ei fiind purtătorii adevărului absolut. Chiar și atunci când afară plouă și tu spui că plouă. Ei, oamenii ăștia, o să afișeze un aer de superioritate și o să îngaime ceva de genul: ”Iată… eu sînt #inteligent cu acte. Tu, prost. Deci, prostule, afară nu plouă, ci cade apă din cer. Ai văzut, bă, prostule, că eu am dreptate?”.
Da, uneori, te poți înțelege mai bine cu o cioară decât cu oamenii.
