Se spune că de Luminație, sufletele morților vizitează lumea celor vii. Oare ce văd? Văd oamenii așa cum sînt? Văd cum, dincolo de obiceiul care îi face pe oameni să aprindă o lumânare la mormântul celor dragi, lumina umanității pălește tot mai mult?
Umanitate înseamnă (sau ar trebuie să însemne) sentiment de bunăvoință, compasiune pentru nenorocirile altuia. Sau, cu alte cuvinte, a-ți iubi aproapele. Se mai vede lumina umanității, de aici, din lumea asta, sau din cealaltă?
Paradoxal, atunci când aprinzi o lumânare întunericul devine și mai vizibil. Iar asta tocmai datorită luminii. Oare oamenii își dau seama ce înseamnă lumina? Cât de mult înseamnă nu să vezi lumina, ci mai ales să vrei să o vezi dincolo de o simplă reacție chimică?
O dată pe an, de Luminație, mai toți sînt în căutarea luminii, dar nu sufletește, ci ca să îndeplinească un obicei. Oamenii vor să ”vadă” cum e la cimitir când sînt aprinse candelele, la fel cum o fac de sărbători, atunci când se aprind artificii pe cer. Dar lumina interioară o mai au? Că asta e tot ceea ce contează. Degeaba așezi frumos, simetric, niște candele, înseamnă nimic, dacă sînt doar niște obiecte de decor. Își mai aduc aminte, cu adevărat, de cei ”care i-au însoțit pe drumul vieții”? Ori e doar un simplu obicei de urmat, fiindcă ”așa trebuie”?
Se spune că în noaptea Luminației, sufletele morților vizitează lumea celor vii. Oare văd ce a mai rămas din oameni? Îi văd așa cum sînt, cum ura, nepăsarea, egoismul ori ”ba pe-a mă-tii!” au ajuns să fie nelumina după care se ghidează cei mai mulți?
A aprinde o lumânare înseamnă nimic, dacă lumina interioară e stinsă.