Cândva american, cândva român. Un om. Nu, un suflet

Am vrut să scriu, iniţial, despre Haloween, Sărbătoarea Morţilor – sau luminaţia, cum se mai numeşte, despre cum popoarele îşi dau la schimb tradiţiile, mai vechi sau mai noi, pe luminiţele colorate ale sărbătorilor comerciale inventate de americani. Şi despre continua expansiune a americanilor în lume, despre cum trebuie să înveţe românii de la Deveselu engleza, ca să poată vorbi cu cei câţiva soldaţi americani, veniţi cu puşcoacele şi rachetele lor să ne apere de… nici ei nu mai ştiu cine, când ar fi fost normal ca ei, “musafirii”, să înveţe limba ţării în care, pentru ceva timp, o să mestece la nesfârşit bubble gum, caracteristica de bază a soldaţilor americani. Şi chiar şi despre cum vor să ne înveţe ei, americanii, ce e aia democraţie, când ei şi-au construit naţiunea pe genocid – “un indian bun e unul mort”, aşa suna unul din sloganurile guvernelor americane de acum ceva timp. Iar puţinii supravieţuitori, cei care erau acolo cu mult înainte ca pleava europeană să ajungă pe continental american, sunt acum prizonieri, ţinuţi în rezervaţii. Însă, în timp ce în minte mi se conturau cuvintele, mi-am adus aminte de Peter Cooper, un prieten mai vechi cu care, chiar dacă ne întâlneam mai rar, vorbeam foarte multe atunci când eram faţă în faţă ori pe messenger. Peter, scriitor şi artist plastic neconvenţional, s-a născut în America, a trăit mult timp acolo, a învăţat acolo. Apoi a venit în România, iar mulţi nu înţelegeau de ce stă el aici, când America e visul tuturor, ţara tuturor posibilităţilor, de ce se mulţumeşte cu puţin, când acolo are mult mai mult. “Ştii, aici, între patru pereţi mici, cu igrasie pe ici, pe colo, aici, unde material am făcut un downgrade serios, aici mă simt acasă.” L-am înţeles când a spus asta, iar el a văzut că ştiu ce vrea să spună, şi, de atunci, mi-a împărtăşit multe din gândurile şi trăirile lui. “Eu nu înţeleg ce văd românii, ce văd ceilalţi în America, de ce vor toţi să ajungă acolo. Da, e foarte frumos acolo, dar oamenii merg acolo pentru altceva, pentru bani, iar bani poţi să faci acolo, dar cum rămâne cu sufletul?” Iar ăstea sunt exact cuvintele lui, îmi aduc aminte foarte bine până şi privirea nedumerită cu care îşi sublinia cuvintele. Bani. Asta văd oamenii în America, asta văd oamenii în lume. Tot ceea ce nu e material nu contează absolut deloc pentru miliardele de consumatori umani, sufletul, pentru ei, e un concept necunoscut, chiar de luat în râs atunci când e pomenit de cineva care are aşa ceva, care simte. Ba nu, mă înşel. Câteodată, des, se pomeneşte cuvântul, la nunţi sau chefuri sau întâlniri: “Mă doare sufletul să las pe masă mâncarea, dacă tot e pe gratis sau am plătit pentru ea.” Dar, pentru ei, e doar un cuvânt. Peter, în schimb, era unul dintre oamenii înzestraţi cu suflet. Şi şi-l asculta, chiar dacă pentru mulţi părea un ciudat. Şi era un ciudat. Un ciudat frumos. “Călin, dacă nu încerci măcar să faci ce simţi, atunci what the hell are we looking for? Ştiu că tu ştii ce zic, spune-mi şi tu, aşa-i că şi tu simţi la fel, că ştiu că-i aşa.” Nu era nevoie să răspund, doar zâmbeam, era de ajuns atât. “Oamenii vii, care vor să se simtă cât de cât liberi, fug din America, la fel ca mulţi dintre prietenii mei scriitori sau artişti, fug din lume. Tu ai plecat demult din lume, aşa-i?” …Nu ştiu dacă e coerentă toată înşiruirea asta de cuvinte, şi nici nu are vreo importanţă, eu cred că sufletele se înţeleg între ele fără cuvinte.

Am fost la înmormântarea lui, în Buciumi, acolo unde a vrut să fie înmormântat, acum câţiva ani. Iar acum, când nu mai e aici, îmi doresc ca măcar o dată din multele dăţi când îmi spunea “Mai stai cu mine, Călin, mă faci să mă simt că nu-s singur” să fi rămas, să ne mai împărtăşim din gânduri. Nu se supăra niciodată când plecam, îmi spunea că ştie că plec să găsesc, ştie că tot caut ceva. Dacă găsesc, să îl anunţ.

Dacă găsesc, am să te anunţ, Peter.