Cândva clădirea cu răcani, acum clădirea cu cultură și artă

cazarma-militara-general-dragalina

Clădirea parcă e acolo de când e și orașul. Dacă ai trecut prin centrul Zalăului n-ai cum să nu fi trecut măcar o dată pe lângă ea, acum 25 de ani ori acum câteva zile. Singura diferență e că, până nu demult, respectiv până în 2010, între zidurile clădirii se desfășura o cu totul altă activitate. Cea militară. Pentru că despre fostul Centru Militar Județean Sălaj e vorba, sau, mai înainte, fosta Garnizoană “General Dragalina”, ori, și mai înainte, pe la sfârșitul secolului XIX, Cazarma Regală a Regimentului de Infanterie Baronul Fejervary. Actualmente, clădirea se numește Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj. Trecerea de la într-ale armatei, la cultură și artă pare nefirească, cele două ramuri ale societății neavând nimic în comun, însă asta nu și pentru cei care, absolvenți de liceu fiind și trăind în vremea când încă se mai vroia ridicarea României spre cele mai înalte culmi ale civilizației și de înaintare spre comunism, au trecut pragul clădirii respective, și cea cu iz cazon și cea cu iz cultural. Pentru ceilalți, clădirea probabil că nu înseamnă nimic special, excepție făcând, desigur, cei care, în fuga asta lumească pragmatică și superficială, găsesc timp și vor să participe la evenimentele culturale și artistice desfășurate acolo. Însă acum 25 de ani, dacă erai la vârsta când stagiul militar era obligatoriu și îți bătea la ușă, sigur ai trecut și pe acolo. Și nu oricum, ci

În fundul gol

Trebuia să ajungi acolo dis de dimineață, cum era trecut pe ordinul de recrutare, așa că, pentru că nu aveai ce face, te conformai. La intrare, la poartă, un soldat te îndruma către sala de recrutare, cu vorbe aruncate așa, ca la niște viitori sclavi militari, apoi, cu gesturi scurte, pline de importanța celui care deja e veteran, îți făcea semn să o iei rapid într-acolo. Tu, recrutul, îți luai inima în dinți, și, ca și când ai fi intrat în mijlocul unei haite de lupi flămânzi, deschideai ușa masivă, gri-cenușie, și intrai în încăpere. Înăuntru, printre cei vreo 30 – 40 de băieți, îi reperai repede pe cei cunoscuți, așa că te îndreptai rapid înspre ei, cu inima bătându-ți mai să-ți sară din piept. “Ce-o să ne facă aici?”, întrebai aproape șoptit, încercând să pari stăpân pe tine și, în același timp, invizibil. “Nu știu, cred că vor să ne facă examen medical ori cine știe ce, că-s mai mulți în halat alb înăuntru. I-am văzut când au ieșit cei dinaintea noastră”, îți răspundea celălalt, la fel de șoptit și la fel de speriat. Și poate că ai mai fi încercat să afli ceva care să te liniștească, dar un ofițer, cu costumul militar la dungă, apărând de dincolo de ușă, a deschis gura: “Gata! Repede, vă dezbrăcați la pielea goală, vă grupați câte patru și, când vă vine rândul, intrați înăuntru.” Cum să te dezbraci de tot?, era primul gând, însă, cum toți băieții începuseră să se dezbrace, făceai și tu la fel, încercând să nu ridici privirea din pământ. Cei mai mulți dintre băieți își păstrau chiloții pe ei, până le venea rândul, un fel de a încerca să-ți păstrezi demnitatea celui care va să devină, în curând, bărbat. Apoi, când, spre disperarea ta, îți venea rândul, îți dădeai jos chiloții și intrai înăuntru, uitând să respiri. “Pe rând, la tovarășa, să vă măsoare. Repede, că n-avem timp!” Tovarășa te punea pe cântar, apoi îți măsura înălțimea, zâmbind ciudat în tot timpul ăsta. Tu, recrutul, sigur nu zâmbeai. Apoi, gata măsurați și cântăriți, cei patru dezgoliți se așezau în fața “plutonului”, executând ceea ce ți se ordona. “Gata. Acum întoarceți-vă cu spatele. Mâinile pe lângă corp. Acum, aplecați-vă. Hai! Ce naiba, aplecați-vă ca lumea, să se vadă.” Și te aplecai, întrebându-te mirat și total pierdut: “Ce să se vadă?”

Cele câteva minute petrecute acolo, dincolo de ușă, în fața comisiei de recrutare, păreau ani. Ani pe care i-ai trăit în pielea goală. Și, în timp ce te îmbrăcai, apoi, când, în sfârșit, scăpai de acolo și plecai către casă, nici prin gând nu ți-ar fi trecut că, peste ani, o să treci din nou pragul clădirii aceleia, dar nu pentru a defila în fundul gol prin fața cine știe cui, ci pentru a participa la un eveniment de cultură. Ce ciudată-i viața!

centrul-de-cultura-si-arta-salajȘi totuși, există cultură și artă

De la 1 octombrie 2010, în urma unui proiect de reabilitare a clădirii fostului Centru Militar Judeţean, proiect iniţiat şi derulat de Consiliul Judeţean Sălaj, în clădire își desfășoară activitatea Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj. Pe site-ul instituției, la descriere, scrie că are misiunea de a iniţia programe şi proiecte de educaţie permanentă prin care să asigure o largă ofertă culturală, să conserve şi să valorifice valorile morale şi artistice ale comunităţii locale şi ale patrimoniului naţional etc. Ca și obiective sînt înșirate o grămadă de lucruri, în limbajul specific “oficial” , care-s prea multe pentru a fi înșirate, dar care, traduse pe scurt, înseamnă, așa cum spune și numele instituției, cultură și artă. Se întâmplă asta? Da. Și se întâmplă chiar mai mult decât te-ai fi așteptat de la o instituție de stat, evenimente culturale și artistice au fost o mulțime, variate, atrăgând, încet-încet, tot mai multă lume către partea asta a societății umane, cea care are legătură mai mult cu partea spirituală. Ba, lucru greu de crezut, atrag chiar și tineri, semn că, într-un fel, ceea ce se întâmplă acolo a reușit să ajungă, cumva, în lumea teribilistă și superficială a celor smartphoneizați. Așa că fostele dormitoare cazone, acum locuri în care cultura este la ea acasă, sînt pline, aproape la fiecare eveniment desfășurat acolo. Pe lângă astea, pentru al treilea an consecutiv, există și un program de finanțare pentru proiectele culturale, ale cărui fonduri nerambursabile pentru proiecte culturale vin în sprijinul ascociațiilor care desfășoară activități culturale de interes județean, lucru deloc de neglijat.

Și pentru că a scăpat de tăvălugul retrocedărilor, care ar fi transformat-o într-un simplu obiect de tranzacționat pe piața imobiliară a celor care au făcut din asta o afacere în România, fosta cazarmă militară pare că și-a găsit locul în timp și în arhitectura orașului. “Să trăiți!” a fost înlocuit cu “Sunteți invitat să luați parte la evenimentul cultural…” Dormitoarele foștilor militari în termen sînt acum săli de expoziții, iar cei care trec pragul instituției o fac pentru cultură, pentru artă. Și dacă înainte aici era punctul de plecare către militărie, acolo unde oamenii sînt învățați să omoare și să urmeze fără crâcnire ordinele superiorilor, acum, cei care ajung la evenimentele găzduite aici descoperă că în lumea asta eminamente pragmatică există și creație. Și de aici începe totul.


  1. Era prin ’89, inceput de decembrie, cand am intrat pe poarta de mana lu’ tati si urcand trepte multe, multe, de zici ca urcam la capatul lumii, am ajuns in aripa din stanga. Nu erau militari in incaperile uriase si nemobilate, nuuu, erau munti de incaltaminte. De toate felurile si culorile, de la cizme si botine cu tocuri savante, pana la balerini si sandale de vara, care-si iteau obraznic baretele fistichii. Si-acolo, taman in varf, le-am vazut: o pereche de patine albe, adevarate, de-alea cu care ma vedeam deja alunecand pe paraul inghetat de la bunica. Numai ca patinele astea nu vroiau nicicum sa fie ale mele, drept pentru care isi pusesera la inaintare niste sine de metal lungi de-o juma de metru. Era imposibil ca eu, un sclept de fetita de-o schioapa, sa pot folosi niste patine incapatanate, care pareau ca-s jumatate cat mine, plus cu cateva numere mai mari decat talpa mea de copil. Am iesit din cladire urland. Nu am fost un copil miorlait si nu ma isterizam ca aia de la Super-Nanny cand mi se spunea Nu, dar de asta simteam ca tot cerul e impotriva mea. Tata, in disperarea de a ma face sa tac si probabil socat de reactia mea, m-a dus urgent la cofetarie la Galerii, sa ma trateze cu prajitura Tatra si suc de lamaie. Era decembrie, dar am primit si inghetata pe deasupra. Si totusi…. nu trece vreo iarna fara sa-mi amintesc de javrele de patine si jur, de fiecare data cand trec pe langa cladire, sina aia lunga de-o juma’ de metru imi sticleste draceste in minte, din varful muntelui de pantofi colorati…

Leave a Reply

Your email address will not be published.