Casa asta e altfel decât celelalte case. Casa asta nu e doar lemn și pământ, ci mai ales suflet. Casa asta micuță, cu acoperișul țuguiat acoperit cu fân, cu încăperi micuțe de parcă zici că sunt scoase din poveste, își împarte povestea cu cea care locuiește aici de-o viață: tanti Iulica. Iar tanti Iulica își împarte povestea cu cea a casei, om și casă existând într-o comuniune atât de evidentă, încât nu cred că ar putea exista una fără cealaltă.
”Atâta mai trăiește și ea, până mai trăiesc și io. Pă când mor io, și iea vine după mine. Io, îți spui, am lucrat mult pă iea. Că am păstrat-o cât am putut”, mi-a spus tanti Iulica privindu-mă de-a dreptul, așa cum doar oamenii sinceri o fac. Și am văzut ceea ce a vrut să îmi spună în ochii ei mari, uși larg deschise către simplitatea atât de frumoasă a sufletului ei.
Am mai fost acolo de câteva ori. Și fiecare vizită în lumea simplă, dar autentică, a căsuței de la Răstoci a scos la lumină alte povești. Și de fiecare dată, la fel ca și acum, tanti Iulica și-a așezat mâna peste a mea, ca și cum ar fi vrut să mă poarte în timp, să văd, să o văd pe ea cea tânără. Pe ea, cea plină de viață nu doar în privire și spirit, așa cum e acum, la cei 96 de ani, ci pe ea cea plină de viață și în trup.
M-a ținut de mână aproape tot timpul cât mi-a povestit despre casă, privindu-mă în ochi cu o sinceritate și o simplitate atât de intense, încât timpul s-a oprit în loc. Din când în când, încercând să nu plâng ca un copil, priveam în jur, la pereții strâmbi de-acuma, la oalele de pe soba de lut, la patul înalt, la peretarele de pe pereți, la sărăcia demnă dintre pereții de pământ. Și în acele momente, lumea din afara căsuței din Răstoci a dispărut. Tot ceea ce a rămas a fost glasul blând al lui tanti Iulica, ochii ei mari privindu-mă de-a dreptul și atingerea mâinii ei.
”Îs singură de 56 de ani. De 56 de ani…”, îmi spune tanti Iulica. Iar oftatul ei lung nu e unul autocompătimitor, nici unul care să caute milă ori compasiune. Oftatul ei e o mărturie a unei vieți simple și demne, a unei vieți simple și sincere, a unei vieți simple și curate. Pentru că despre asta e vorba aici, la Răstoci, unde tanti Iulica și căsuțe ei micuță își trăiesc povestea împreună: despre frumusețea atât de adâncă a simplității.
Casa asta nu e doar o casă. În pereții casei ăsteia a fost zidit, la fel ca Ana lui Manole, sufletul lui tanti Iulica. Și oricât de multe poze s-ar face, oricât de mult s-ar bate apa în piuă despre cum s-ar zbate unul sau altul să ”facă ceva pentru casă”, casa asta nu poate exista fără tanti Iulica. Casa asta nu e doar o casă. Casa asta e însăși tanti Iulica.
”Când io nu oi mai fi, nu știu ce s-a mai întâmpla cu casa asta…”, mi-a spus femeia asta atât de frumoasă. Și, privind-o de-a dreptul, așa cum o făcea și ea, am văzut ce vrea să îmi spună. I-am înțeles privirea mai presus de cuvinte.
Aici, la numărul 64, unde încă își mai duce zilele Iulica Morarului, a lu Ionu Marișchii, povestea casei e vie. Pentru că are suflet.
”Io am fost fată de morar și am fost sângură la părinți și am fost tăt cu gospodăria. Aci îi număru 64 și io îs Iulica Morarului, a lu Ionu Marișchii. Marișca o fost mama lu tata.
Tătucu s-o născut în 1896 și căsuca asta o fost făcută, cred că u-o făcut părinții dumnealui. Are o cameră și o tindă și o prispă afară. Cuptoru aiesta l-o făcut tata mneu și o fost cuptor de copt pâine și am avut ia, aici am și amu, șpor. Da cuptoru s-o cam urnit… vineau vecinele astea amândouă aici să coacă.
Este băbătiie acolo în tindă.
Asta îi grinda cășii și asta-i una sângură până afară de lungă. Îi din stejar și și podeaua îi tăt din stejar. Tătdeauna asta o fost acoperită cu paie. Și nimeni nu u-o acoperit până amu, de câțiva ani. Ala vechi așe o fost de bine presat, că nu o intrat ploaia cu el; o fost atunci paie tăiate cu secerea. Amu nici paiele nu-s cum o fost, da nici lucrul nu mai îi la fel. Tata o pus paie de grâu pă casă.
Dă la cuptor să ducea fumu în sus, că acolo îi gol, pă lângă băbătie; era tare mult fum că era tare groasă învălitoarea, și nu ieșea fumu pân acoperiș. Nu merea nici o scânteie în sus, că mai demult lipeam băbătia aceie cu pământ.
Casa asta o fost a lu tata mneu, că o stat el la moară, da asta o fost casa în care o stat el cu mama. Și cu mama bătrână. Io aci m-am născut în casa asta, o zâs mămuca că aci lângă vatră m-o pus jos. O zâs că sara o fost la verjel și pă dimineață m-o avut pă mine, aci, lângă vatră.
Mi-i dragă casa asta că aci m-am născut și aci mi-am trăit tătă viața mea. Nicări unde mă duc nu mi-i așe de drag ca aci. Aci o triit și mama mea și aci am triit și io tătă viața mea. Și mi-i tare dragă casa asta.
Mi-i tare drag, mă simt mândră că îs căutată pântu casa mea. Vai de portița care nu-i deschisă de nimeni!
Adevăru îi că u-am și îngrijit-o. Văruiam și căram trestie cu spatele și făceam streșinile și u-am tăt lipit și u-am văruit tăt mereu”. (Tanti Iulica)
Casa este amplasată în zona etnografică Someș, subzona acoperită de Valea Someșului. Proprietar, Iulica Câmpean.
Casa poate fi datată către sfârșitul secolului XIX; casă monocelulară – cu o cameră (casă, tindă și tărnaț). Pereții sunt din structură de bârne de stejar cu pământ bătut, lipiți cu aceeași lipitură cu care este lipit și pe jos, iar acoperișul este înalt, cu paie bătucite, pe structură de grinzele și lețuri.
………..
Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în parteneriat cu Asociația Sinaptica – București, implementează proiectul cultural „Traseele Caselor Tradiționale Sălăjene” co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
){kind=link}