E ora opt seara, iar programul de vizită s-a terminat. Am lăsat salonul de spital şi am ieşit la aer, pe străzile Clujului, cu imaginea lui John Coffey în minte, uriaşul care avea darul de a vindeca, personaj din cartea lui Stephen King, după care a şi fost făcut filmul cu acelaşi nume, un film superb, de altfel, chiar superb. Şi pentru că eu, încă, n-am reuşit să descopăr cum să vindec, m-am uitat după el pe străzile forfotind de oameni ale Clujului, aici unde mi-am mutat casa pentru câteva săptămâni, într-un motel de două stele de pe Haşdeu. Mi-am zis că n-am cum să nu-l văd, dacă e cumva aici, ori, dacă nu-l văd eu, poate mă vede el pe mine, şi-atunci am să-l duc repede la tata, să-l facă bine. Iar paşii m-au dus când pe o stradă, când pe alta, apoi am auzit muzică şi m-am oprit. În faţa mea, un tânăr cânta la chitară. Şi nu doar cânta nişte acorduri, tra-la-la, strigând să-l audă toţi, ci chiar cânta, uşor, ca şi cum ar fi vrut să împartă sunetele muzicii şi cu alţii, dar, totuşi, să le ţină aproape de el… nu ştiu dacă are vreun sens ce scriu, dar pentru mine are… Nu era nimeni care să-l asculte pe chitaristul din întunericul de pe strada Bolyai János, doar eu. Am rămas acolo pentru un timp, ascultându-l… Foarte frumos… Unul din cântăreţii adevăraţi ai lumii ăsteia, nu un virtuos de renume, nu neapărat o voce ori un interpret de excepţie, ci unul care simte muzica, şi pentru că o simte, cântă, acolo, în întunericul străzii – dacă vrei să asculţi, te opreşti, dacă muzica nu înseamnă foarte mult pentru tine, nu. Aşa l-am auzit şi văzut eu. Poate din cauza lui John Coffey, cel pe care îl căutam, poate din cauză că muzica, pentru mine, înseamnă, la fel ca pentru el, chitara pe care, atunci când vreau să evadez, o iau în braţe, apoi las sunetele să curgă libere.
Aveam 10 lei în buzunar, pregătiţi să-mi iau două prăjituri în drum spre “casă”. I-am dat lui: “Super, omule!” Oricum, prăjiturile n-ar fi reuşit să treacă de nodul din gât.
“Mi-a intrat ceva în ochi”, m-am convins pentru restul drumului, încercând să găsesc o explicaţie pentru străzile care păreau, brusc, tulburi. Şi pentru că păreau tulburi, am lăsat privirea să plece altundeva, iar oraşul, cu oamenii lui, au trecut pe lângă mine sub formă de miros, parfum, miresme, zi-le cum vrei. Şi atunci m-am bucurat că oamenii nu văd mai departe de propriul eu, că simţurile lor sînt eminamente egoiste, un egoism primordial, care caracterizează perfect majoritatea specimenelor rasei umane. Pentru că atunci n-am vrut să mă vadă nimeni. Şi chiar dacă singurătatea paşilor sunau dureros în noapte, m-am bucurat că sînt singur. Doar eu şi mirosurile oraşului:
Fum de ţigară, semn că cineva s-a lăsat convins că fumatul e ceva ce-i place, deşi fumul de ţigară nu are cum să-ţi placă. Doar dacă eşti fumător. Chiar, de ce eşti fumător?.
Parfumuri de tot felul: unul fin, oarecum discret, semn că pe lângă mine trecea o femeie care e atentă cum apare în lume. Unul mai intens, chiar prea intens – un bărbat voia cu orice preţ să atragă femeia cu mirosul parfumului lui, un miros strident şi care, cred eu, nu atrage, ci îndepărtează. Dar ce ştiu eu…
Miros strident, a transpiraţie uscată – probabil un homeless. Ori poate cineva căruia nu-i pasă de nasul lumii.
Mirosul unui sărut. E greu de explicat în cuvinte, dar mirosul acela îmi desena în minte doi îndrăgostiţi care se sărutau. Aş fi vrut să zâmbesc, dar n-am putut.
Miros de gaze de eşapament, semn că eram pe trecerea de pietoni de lângă Casa de Cultură a Studenţilor. Oooo, mai am puţin şi ajung, trebuie doar să urc dealul. John Coffey! John Coffey, unde eşti?
Mâine trebuie neapărat să mă întâlnesc cu doctoriţa şi să-l vindecăm pe tata.
