Ce a mai rămas românesc în România?

Doar micii producători, cei care, de altfel, sînt piatra de temelie a societății, peste care, cu o nonșalanță sfidătoare de-a dreptul, s-a așezat Uniunea Europeană. Micii producători locali sînt lăsați în uitare și nu constituie o proritate pentru cei care conduc țara asta, pentru că interesele promovate ca fiind cele bune sînt, evident, mai importante decât orice altceva. Așa că românii sînt, la ei în țară, pe planul secund. Poate așa e firesc, poate ăsta e mersul lumii, pe care n-ai cum să-l schimbi, ca să nu ții societatea omenească pe loc. Poate asta înseamnă evoluția socială. Poate așa e peste tot, în orice țară. Poate asta e normalitatea, ca cei ”mari” să ia cu japca tot ce au făcut cei ”mici”, ba chiar să-i ia și pe ei și să-i transforme în niște ”sclavi” moderni.

Totuși, după atâția ani de democrație originală amestecată cu democrația second-hand importată la ordin, în România se pare că nu a mai rămas nimic românesc.

Banii, în jurul cărora se învârte totul: băncile, cele mari, care învârt grosul banilor și fac legea monetară (cu complicitatea Băncii Naționale a României)  sînt ale străinilor: Raiffeisen și Banca Comercială Română sînt ale austriecilor; BRD e a francezilor;  Alpha Bank, Bancpost, Piraeus Bank, Banca Românească sînt ale grecilor; ING e a olandezilor; Intesa Sanpaolo România e a italienilor; OTP Bank România e a ungurilor; GarantiBank România e a turcilor. Doar CEC și o parte mare din Banca Transilvania a mai rămas a românilor.

Resursele naturale. Dacă Romgaz e, încă, o societate cu capital românesc, deci a românilor, pachetul majoritar al E-ON e al germanilor.

Petrolul, aurul negru al României, e acum aurul negru al austriecilor, OMV preluând, cumva, în 2004 (doar ”afaceriștii” români știu cum), petrolul românesc, fostul gigant Petrom fiind acum un angrenaj de făcut bani pentru austrieci.

Energia electrică și-o împart italienii de la Enel,  germanii de la E.ON, cehii de la CEZ, care au cumpărat pachetul majoritar de acțiuni de 51% al Electrica Oltenia în 2005, însă a mai rămas loc și pentru români, prin Electrica Furnizare.

Telefonia mobilă: Orange – francezi, Vodafone – britanici, Telekom- pachetul majoritar e al germanilor.

Apa a rămas a românilor. Pământul României, însă, începe, paradoxal, să nu mai fie al României. Dacă în 2011, 8,5% (peste 700 mii ha) din suprafaţa arabilă a României era deţinută de către străini, acum peste 40% e a străinilor, adică peste 5 milioane de hectare, din cele 13 milioane de hectare ale României, sunt exploatate de străini. Ce să mai vorbim despre păduri, care sînt tocate mărunt, apoi, la fel ca petrolul, iau calea Austriei, via Schweighofer, cel ale cărui drujbe nimicesc pădurile României de atâția și atâția ani, fără ca nimeni să-l ia la întrebări.

A mai rămas aerul, pe care, încă, ”afaceriștii” români nu știu cum să-l vândă străinilor, că altfel ar lua și aerul calea terenurilor agricole.

Ce a mai rămas românesc în România? Aproape nimic, dacă e să ne uităm cât din ceea ce contează a fost înstrăinat. Și să nu mai vorbim de comerț, fiindcă e de ajuns să te uiți la numele supermarket-urilor, cele care îi sufocă pe micii întreprinzători locali, și îți poți da ușor seama unde se duc banii. Ba chiar până și numele pe care părinții le dau copiilor au început să nu mai fie românești.

Cât despre politică, ce să mai vorbim, în timp ce taberele politice se luptă ca să îi bage la pușcărie pe ceilalți (o manie post-decembrie 1989 care ia o amploare tot mai mare, de parcă asta ar fi sensul societății românești), păpușarii rânjesc satisfăcuți și își văd de ale lor. La urma urmei, toată debandada asta a societății pare a fi doar o scenă de teatru, cu un scenariu ”internațional”, pe care aleșii românilor, și cei care le spun aleșilor ce au voie și ce nu să facă, îl pun, servili, în practică.

Poate ăsta e mersul firesc al lucrurilor, ca lumea să nu mai aibă granițe, iar națiunile să nu mai poată decide pentru ele însele. Poate asta e evoluția societății omenești. Nu știu. Dar, încet-încet, în România nu mai rămâne nimic românesc.