– Hai, vino-ncoace să te țuce mama, îmi spune femeia aflată lângă mine, pe scaunul din dreapta al mașinii.
N-am știut cum să reacționez. Adică, de ce să mă țuce femeia asta, pe care am luat-o în mașină acum vreo 15 minute, și pe care am lăsat-o în centrul Tășnadului? Totuși, am dat să mă aplec către ea, dar m-a oprit centura de siguranță.
– Nu-i nevoie, m-am pomenit zicând, o replică destul de tâmpă, de altfel, oricum aveam drum încoace, așa că dacă v-am văzut la autostop, v-am luat. Nu-i mare lucru.
– Eee, api că nu de aia vreau să te țuc, că io tătdeauna găsesc mașină care să mă ia la stop, că, așa-s io, norocoasă. Vreau să te țuc că așe îmi vine. Știi de ce? Că ești alduit de Dumnezo. Ți-o mai zâs careva asta?
N-am apucat să-i răspund, că femeia, aplecându-se înspre mine, mi-a tras o țucătură zdravănă pe obraz, ca o ventuză, de cred că s-a auzit și în afara mașinii. Apoi și-a luat plasa de rafie, pe care a ținut-o tot drumul lângă picioare, a ieșit din mașină și a plecat în treaba ei. Eu am rămas, cu țucătură cu tot, în mașină, zâmbind oarecum năuc. După ce am pornit mașina, pe drum, am apucat să-i dau și răspunsul femeii, chiar dacă în lipsa ei: ”Da, mi s-a mai spus că-s alduit de Dumnezeu. Mi-a spus-o de multe ori mătușa mea din Bălan, mi-au spus-o femeile din salonul de spital, colege cu mama, atunci când a fost internată, mi-au spus-o, ocazional, unele femei de la țară, atunci când m-am întâlnit cu ele pe ulițele satelor unde m-au purtat pașii, în drumețiile mele. Însă prima oară mi-a spus asta o măicuță tânără, pe care am întâlnit-o la Alba Iulia, acum 14 ani”. Și mi-am adus aminte de asta.
Eram într-unul din turneele făcute pe bicicletă prin țară, împreună cu Zoli, când am ajuns în Alba Iulia, și pentru că am ajuns repede, ne-am zis să vizităm Cetatea din oraș. La intrare, dinăuntrul unui chioșc cu lucruri bisericești, o măicuță tânără îmi face semn să mă apropii. “Eu?”, ridic sprâncenele a mirare. Mă apropii și mă opresc în fața chioșcului.
– Cum te cheamă? De unde vii?, mă întreabă.
Îi spun ce și cum, în timp ce măicuța mă privește ciudat, oarecum privind dincolo de mine, apoi îmi spune:
– Du-te întâi în dreapta, la Catedrală și o să vezi.
Ridic, din nou, sprâncenele a mirare. Măicuța, zâmbind, o ține pe a ei:
– Te rog eu, du-te întâi acolo. O să vezi. Tu ești alduit de Dumnezeu.
M-am întors la Zoli, care mă aștepta contrariat, și îi spun să mergem la Catedrală, să-i fac pe plac măicuței.
– Du-te tu înăuntru, dacă așa ți-a zis măicuța, io te aștept aici, îmi spune Zoli.
Intru doi pași, apoi ridic privirea… N-am reușit să văd ce era deasupra, dar sentimentul ăla de… dincolo de simțuri, m-a copleșit și m-am trezit plângând, rămânând nemișcat la doi pași de intrare, cu oamenii trecând pe lângă mine privindu-mă ciudat. Am încercat degeaba să mă stăpânesc, emoția aceea nemaiîntâlnită era prea mult și am rămas acolo, nemișcat, cu lacrimile curgându-mi nestăpânite pe față, cu timpul oprit parcă în loc, doar ghicind oamenii care continuau să treacă pe lângă mine, pierdut în acea avalanșă emoțională apărută de nicăieri și care mă țintuia acolo, copleșindu-mă.
La plecare, ajuns în dreptul ghișeului, am întors privirea către măicuța dinăuntru. Mă privea lung, zâmbind. N-a spus nimic, doar a dat, ușor, din cap, urmărindu-mă cu privirea.
Nu am căutat niciodată răspuns la întrebarea asta. Am preferat să las răspunsul să se transforme în simțire, în loc să-l trec prin prisma rațiunii. Nu știu de ce. Poate pentru că, atunci când e vorba de suflet, rațiunea, cea pusă pe piedestalul omenirii, te ține pe loc, captiv într-o lume materială care îți arată doar partea cosmetizată, comercială, pragmatică a ceea ce înseamnă existență. Ori ”a fi” înseamnă mult mai mult.
Ce înseamnă să fii alduit de Dumnezeu?
