Cea mai frumoasă sărbătoare tradițională sălăjeană a anului – Zilele Au Gust la Marin. Oamenii faini pe care i-am întâlnit – un spectacol al sufletului

Dacă e să vorbești despre evenimentul ăsta fain care se întâmplă, de trei ani încoace, la Marin, musai să vorbești despre Patricia Toma, cea care a gândit toată treaba asta. După ce a gândit-o, a croit niște haine pe măsură, iar cu hainele ăstea a îmbrăcat sărbătoarea asta țărănească  – Zilele Au Gust la Marin -, și i-a dat viață. Acuma, simplu, dar cu o profunzime dincolo de înțelesul cuvintelor, despre Patricia poți să spui că e o fată faină. Și am mai spus-o. Însă, pentru a traduce cuvintele ăstea două – ”fată faină”, cel mai bine e să îl citez pe Mircea Groza, un păstrător al tradițiilor sălăjene cum altul nu-i, cel care, vizibil emoționat, mi-a spus: ”Căline, tu îți dai seama? Îți dai seama ce a reușit fata asta, fătuca asta, să facă cu evenimentul ăsta? Îi o fătucă, Căline, și fii atent ce a reușit ea să facă, să gîndească și să pună laolaltă? Îți dai seama?!”

Nici nu știu ce a descris cel mai bine sărbătoarea țărănească de la Marin, cuvintele pe care mi le-a spus Mircea, ori emoția din cuvintele lui. Ba știu. Emoția. Pentru că emoția e o traducere a sufletului. Și, de fapt, despre asta e vorba, până la urmă. Despre emoție, despre trăire, despre a strânge, cumva, toată dragostea pentru frumusețea satului, pentru viața care răzbate aici, pentru bunul simț (care, fără doar și poate, s-a născut la sat), pentru copilăria trăită la țară, și, după ce le-ai strâns laolaltă, să încerci, cumva, să readuci la viață tot mirajul ăsta al vieții, tot mirajul ăsta al tradițiilor țărănești. Ori, pe scurt, să însuflețești povestea. Iar povestea Patriciei e despre Marin.

Trei zile de sărbătoare

De vineri – 20 iulie, până duminică seara, 22 iulie, a durat evenimentul de la Marin. Trei zile în care s-au întâmplat multe: ateliere, muzică, degustare de produse tradiționale – plăcintă cu cânepă, pupeze, turte pe cucute, piroște, păsulă cu hoaspe, oaie la cuptor, vărzar și câte și mai câte -, dansuri populare, parada portului tradițional românesc, iarăși muzică, proiecții de filme românești, expoziții de fotografie și icoane, sculpturi de lemn în sticlă, teatru, roizălit, confecționare de muruni, împletituri, păpuși din pipirig, modelaje din lut, defilarea portului românesc de la Casa tradițională din centrul satului, la numărul 174, la Casa Petrii Stropii din deal, la numărul 421. Asta așa, ca o înșiruire. Dintre toate, din punctul de vedere al celor mai mulți care au fost prezenți la Marin, două dintre evenimente au ținut capul de afiș: oaia la groapă – pregătită de Gheorghe Căpușan, Mircea Groza și Marius Matiș, după o rețetă străveche -, și parada portului popular.

Despre primul dintre evenimente ăstea două, și anume oaia la groapă, a fost, cu siguranță, un ”spectacol”. De la alesul oii (care se caută să fie exact, dar exact aia care trebuie, cu grăsime acolo unde trebuie, cu greutatea pe măsura mesenilor și a focului, și care a fost adusă tocmai din Ratovei), la săparea gropii, la căratul ei în spate de către Gheorghe Căpușan de la locul sacrificării, până la groapă, apoi pregătirea oii și așezarea ei în groapa plină cu jar, o groapă care, în noapte, a adunat în jurul focului oameni și povești. Toată admirația pentru oamenii ăștia care au creat tot ”spectacolul” pregătirii oii la groapă. Fie că-ți place sau nu carnea de oaie, ori carnea, în general.

Despre al doilea eveniment, parada portului popular, ei bine, a fost la înălțime. Totul, de la muzica aleasă pentru prezentare, la portul popular și cei care au prezentat costumele țărănești. Iar aici trebuie menționată Alexandra Negrilă și a ei agenție Etnotique, pentru superbele costume populare pe care le-a adus la Marin. Și știi ce a descris cel mai bine reușita acestei parade a portului popular? Exuberanța, aplauzele și chiuiturile publicului numeros. Un spectacol și pe preșurile țărănești întinse pe iarbă pe post de podium (ce idee frumoasă), și în jurul ei, în public.

Da, din păcate ar mai fi și spectacolul ”fotografilor profesioniști”, care defilau și ei pe scena improvizată, ca și când evenimentul ăsta frumos ar fi fost creat ca să aibă ei ce să fotografieze. Însă nimeni, dar chiar nimeni nu a fost interesat nici de aparatura foto, nici de echipament, nici de ținuta personală, nici de pozițiile tehnice, cu contorsiunile de rigoare (musai, dacă vrei să arăți că ești profesionist), luate pentru a captura momentul. Din respect pentru frumusețea evenimentului, mă opresc aici. Un singur lucru, însă, e de spus: învățați, oameni buni, ce e acela respect față de cei care organizează și participă la evenimente de genul ăsta. Învățați să fiți discreți. Spectacolul nu e al vostru, e al tuturor celor din public.

”Aici e și o manifestare de suflet. Și ăsta e cel mai greu lucru de obținut. Să aduni oameni împreună și cât de cât să încerci să reconstitui o atmosferă care pare că s-a pierdut. Dar nu e sigur”. Asta mi-a spus, Lucian Silaghi, directorul Direcției Județene pentru Cultură Bihor, prezent și el la Marin, sâmbătă, în cea de-a doua zi a evenimentului. Și nu a spus-o doar așa, de complezență. Se vede pe om atunci când spune ceva doar așa, pentru că dă bine ori așa trebuie. Omul a fost sincer. Și are dreptate. A fost o atmosferă de suflet.

Oamenii faini întâlniți la Marin

au fost, însă, pentru mine, cel mai frumos spectacol, un spectacol al spiritului, al sufletului, al bunului-simț, al vieții, până la urmă. Și m-am bucurat de fiecare om întâlnit aici, la Marin.

Ce sînt aceia oameni faini? Cei care îți vorbesc cu privirea, cei care îți zâmbesc cu sufletul. Și am întâlnit la Marin mulți oameni faini. Și dintre cei ai Marinului (și ce oameni faini sînt la Marin!), și dintre cei veniți aici pentru evenimentul ăsta creat de Patricia.

Așchia nu sare departe de copac. Așa se spune. Și, în cazul Patriciei, e adevărat. Ion, tatăl ei, e un om tare fain, căruia îi intinzi mâna cu bucurie. Pentru că așa ți-o întinde și el. Și nu ai cum să nu-i răspunzi la fel. Cât despre Maria Toma, vă zic imediat despre ea. Întâi să vă spun despre femeile faine din sat. Despre Adriana, despre lelea Cătănoaie, despre femeile pe care le-am tot vizitat la bucătărie (normal, la ce bunătăți făceau ele acolo, cum nu?), și care-s toate numai un suflet. Ce-ai putea să le spui din respect pentru simplitatea lor superbă, dar în cuvinte simple, ca să le ajungă la suflet? Poate, așa cum le place femeilor de la țară să zică: ”Țucu-vă soarele!”. Nu le-am spus asta, pentru că zâmbetul mi-a ocupat tot timpul, dar mi-au fost atât de dragi, stând la povești cu ele, că le-aș fi luat în brațe.

Despre Maria… e ca argintul viu, plină de vervă. E pe tot locul, ca un om mare care are responsabilități. E pe tot locul, ca un copil care vrea să se joace. Și, vă spun, așa cum am văzut-o, cu obrajii roșii, fugind de colo-colo, fără să-i pese cât de puțin că e cu picioarele goale murdare de la noroiul format în urma ploii torențiale, mi-a fost atât de dragă că i-aș fi dat zâmbetul pe care l-am purtat cu mine în cele două zile cât am fost acolo, la Marin. Iar imaginea asta a ei, în costum popular, cu picioarele desculțe, e o mărturie sinceră a frumuseții simplității omului de la sat.

A plouat torențial duminică. Iar ploaia a făcut să ne adăpostim sub o prelată pusă pe post de pelerină patru persoane. Noi, cei de la Sălajul pur și simplu, și doi oameni. Cu ”O” mare. Corneliu Pîhu și Leontina Prodan. Știi ce au în comun oamenii ăștia doi? Sufletul. Amândoi au un suflet mare de tot, atât de mare, încât dă pe dinafară. Și degeaba ploaia torențială cădea cu putere pe prelata pusă pe post de pelerină, sprijintă de capetele noastre și de trepiedul aparatului de fotografiat, pus între noi pe post de stâlp de susținere a prelatei. Degeaba fulgera și trăsnea peste noi. Sub prelata de rafie verde închis era cald. De la sufletele celor de sub ea. Pentru că doar așa se pot explica lacrimile care le curgeau pe obraji atunci când vorbeau despre  cânepă, despre siropul de cedru, despre frumusețea sufletului uman, despre cum te poate vindeca natura, despre dragostea din jur. Oamenii ăștia doi, Corneliu și Tina, sînt cu sufletul la vedere, și când vorbesc, o fac cu atâta pasiune, cu atâta drag, încât sufletul se revarsă prin ochi, sub formă de lacrimi. Și, apoi, cum să îngrădești sufletului? Îl lași să zboare. Și mi-au fost atât de dragi, încât întâlnirea cu ei, la fel ca și întâlnirea cu oamenii faini ai Marinului, a fost cel mai frumos moment trăit acolo, la Zilele Au Gust la Marin.

Și a mai fost ceva.

Muzica

Fluier, caval, tilincă, drâmbă, elemente de percuție, plus tot felul de instrumente care păreau niște chestii extraterestre, pe care Bogdan, de la Cercul întreg, le-a adus cu el, ca să dea viață muzicii. Și când zic muzică, zic muzică. Nu sunete, nu interpretări ale unor cântece, nu tra-la-la. Muzică. Una născută atunci și acolo, atunci când Ovidiu, Tudor, Bogdan, Sebi, Philip și bădicul pe care Ovidiu l-a găsit la Preoteasa (și al cărui nume nu l-am reținut), și care cânta cu atât foc la vioara lui cu goarnă (o vioară făcută de el) de ziceai că e în floarea tinereții, s-au strâns laolaltă, în fața casei, să lase muzică să deseneze o altfel de lume, una fără limite, fără bariere, o lume liberă. Iar muzica chiar te eliberează.

Am asistat la, probabil, cel mai bun jam session de muzică arhaică psihedelică care a avut loc vreodată. Sunetele de percuție ale lui Philip au fost demențiale. Iar nebunia creată acolo a fost una care are legătură cu geneza muzicii, cu un ritm tribal brut, creat de Bogdan pe post de liant între instrumente, și care, amestecat cu sunetele fluierului, ale cavalului, tilincii ori drâmbei au indus un fel de transă de sorginte uman-divină.

E greu să descrii în cuvinte muzica. Și atunci spun doar atât: Superb!

Am plecat de acolo luând cu mine sunetele muzicii, ca un fel de epilog al evenimentului ăsta creat de Patricia Toma. Și, da, ceea ce s-a întâmplat timp de trei zile în satul sălăjean a fost, fără doar și poate, cea mai frumoasă sărbătoare tradițională sălăjeană a anului – Zilele Au Gust la Marin.