”N-aș vre să mor… N-aș vre să mor păntru tătă lumea asta… Poate a da Dumnezo și m-a vindeca de boala asta…”. Și nu atât vorbele spuse de bătrânul ce urma să moară au spus tot ce mai era de spus, ci privirea vrând să păstreze lumina, să mai stea puțin treaz, să mai stea puțin…
Am fost la expoziția Patriciei Toma, de la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, pentru fotografiile pe care le văzusem postate de ea pe rețelele de socializare, fotografii care au mai fost expuse și în alte expoziții, în alte două orașe din țară.
Am fost să văd de aproape superba fotografie a bunicului Patriciei, atât de expresivă, încât e aproape hipnotică.
Am fost să o aud pe Patricia, să îmi spună ce e cu expoziția asta. Nu de ce a ales subiectul ăsta, cel al singurătății, a bătrâneții, pentru că știu (chiar și fără să îmi fi spus) de ce a ales așa.
Am fost la expoziție să citesc ce a scris Patricia pe bilețelele atașate fiecărei fotografii în parte, să văd ce a simțit sau ce a vrut ea să spună cu acele fotografii.
Am fost la expoziția ”Oamenii satului” pentru că genul ăsta de expoziție se numește artă.
Am fost la expoziția Patriciei și am intrat într-o altfel de lume. Una în care am mai fost, dar pe care o țin oarecum ”închisă”. Pentru că doare. Durerea, singurătatea și tristețea altora doare. Mai mult decât ai vrea să doară.
Am fost la expoziție fără să știu că o să ascult o priceasnă cântată de femeile din Marin, altfel decât se cântă de obicei. O cântare în care vocile femeilor au lăsat să se împrăștie în sală o poveste trăită de fiecare în parte. O poveste care nu are legătură cu versurile cântate, ci cu sufletul. Și le-am ascultat în timp ce priveam fotografiile expuse, și toate s-au legat laolaltă, încropind, atunci și acolo, o poveste de viață. O viață trăită în măreția simplității de la țară.
”O să vă prezint și un film documentar. O să fie scurt, vă promit”, a spus Patricia. Și poate că de abia aș fi așteptat să se termine, să pot citi mesajele scrise în dreptul fotografiilor, dacă filmul ăsta nu ar fi fost cel mai frumos film documentar pe care l-am văzut. Se prea poate să fi văzut alte filme documentare care să mă fi impresionat la fel de mult, dar povestea singurătății, a bătrâneții la capăt de drum n-a mai lăsat loc de altceva. Povestea care se derula pe ecran a fost totul.
La început am privit doar cu ochii. Apoi, povestea m-a luat pe sus și m-a dus în lumea ei. Și atunci am privit nu doar cu ochii.
Pe ecran, filmul s-a terminat. Eu, însă, am rămas cu privirea ancorată de cea a bătrânului a cărei imagine a ”înghețat” pe ecran.
N-am mai putut să mă duc să văd fotografiile de aproape. Nici să citesc mesajele atașate fotografiilor. Povestea pe care o văzusem proiectată pe ecran încă se derula în mintea mea. Și n-am putut să îi dau un final, chiar dacă filmul, la fel ca viața unora din film, s-a terminat de acum. Am lăsat filmul să continue. Iar în filmul meu i-am vindecat pe toți cei suferind. În filmul meu le-am mai dat o viață.
”N-aș vre să mor… N-aș vre să mor păntru tătă lumea asta…”
