Ce înseamnă cadou? Așa, ca definiție, e ceva ce se primește sau se oferă în dar, în semn de prietenie, atenție ori ca un semn de dragoste. Cadourile, lucrurile ăstea care se dăruiesc, sunt, în general, departe de a fi ceea ce înseamnă, sunt mai degrabă un fel de obligații însemnate în calendar: sărbători, onomastice, aniversări și alte din ăstea. Și e bine să fie chiar și așa, decât deloc. Însă, chiar dacă sunt făcute cu bune intenții, cadourile condiționate de o dată anume nu sunt sincere. Cum adică nu sunt sincere? Tocmai pentru că sunt condiționate. Adică, dacă n-ar fi trecută acea dată în calendar, ai mai fi oferit acel cadou? În 999 de cazuri dintr-o mie, nu. De asta zic că nu-s sincere, chiar dacă sună oarecum ciudat. În schimb, atunci când oferi ceva (orice, chiar și o vorbă bună sau un zâmbet nedisimulat) de drag, pentru că așa simți, nu pentru că ”așa trebuie”, ori pentru că ”așa se face”, ăsta e un semn care denotă afecțiune, un semn de dragoste, o dragoste care se traduce în multe feluri, și toate frumoase.
Ca să oferi un cadou, așa, de drag, fără a fi condiționat de o dată anume, trebuie să fii, în primul rând, un om frumos. Și dacă tot veni vorba de a dărui, eu cred că cele mai frumoase cadouri sunt oamenii frumoși pe care-i întâlnești de-a lungul vieții.
Bine, visul, cadoul suprem al omului modern e o mașină ”bengoasă”, care să poată afișată ca semn al reușitei în viață, și se pare că totul se învârte în jurul a ”ai văzut ce mașină mi-am luat?”. Însă pentru oamenii care refuză mersul pe banda rulantă a societății, un semn de afecțiune, de dragoste, e tot ceea ce contează, fie asta și o prăjitură. Sau mai ales o prăjitură, că n-am cum să nu fiu subiectiv.
Într-o zi obișnuită, am primit un cadou. Un tort. Asta pentru că sunt un fan al prăjiturilor, în special cele de casă, și întotdeauna o prăjitură bună mă bucură. Și nu orice tort, ci unul făcut de Florina Nuna. Iar când e vorba de torturi, cele făcute de ea (ăsta e al doilea și e absolut delicios) sunt în topul celor mai bune prăjituri mâncate vreodată, probabil cele mai bune. Tortul de care vă zic îmi aduce aminte de gustul ”laptelui de pasăre”, pe care îl făcea mama când eram copil. Și îmi place foarte mult felul natural în care a fost făcut, fără a fi foarte ”cosmetizat”, fără o formă perfectă, dar construit în așa fel încât trebuie, dar trebuie să guști din el.
Când am aflat că tortul ăsta e pentru mine, în timp ce mergeam către casă, cu ”comoara” ținută strâns în mâna dreaptă, mă gândeam la un singur lucru: ”oare o să fie la fel de bun ca celălalt tort?” (în paranteză fie spus, n-o cunosc pe Florina, în ziua în care am fost după tortul ăsta am întâlnit-o prima oară). Da, e la fel de bun. E chiar mai bun, deși atunci când l-am mâncat pe primul, am zis că acela a fost cel mai bun tort pe care l-am mâncat vreodată. Însă e greu să fiu obiectiv când îmi tot spun ”termină cu scrisul și du-te să mănânci ce-a mai rămas din tort, de aseară”. Un lucru, însă, e sigur: Ce torturi bune face Florina!
