Cum adică cercetași pe Meseș? De ce? Răspunsul ține de promovarea turismului zonelor faine care sunt în proximitatea Zalăului, și de un viitor proiect care să pună orașul pe harta României și altfel, să devină atractiv din punct de vedere turistic. Dacă proiectul ăsta se va concretiza, asta, deja, e altă treabă, depinde de ce o să considere autoritățile locale că prezintă interes pentru Zalău. Și se prea poate să rămână în coadă de pește toată treaba asta de cercetași, pe care am făcut-o cu Bianca și Ramona, de la Centrul de In formare și Promovare Turistică din Zalău, și Adrian, voluntar la CNIPT. Însă cele patru ore peterecute în aer liber, pe cărări de munte, au meritat cu prisosință. Și chiar dacă a trebuit să pun în așteptare lucruri importante pe care ar fi trebuit să le rezolv în ziua asta, totuși, am răspuns invitației și i-am dus pe oamenii ăștia trei pe Meseș. Mai ales că vremea de afară e una superbă pentru excursie, iar culorile toamnei… ooaaauu!
Din start, excursia asta de cercetare, de prospectare turistică, trebuia să aibă loc într-o joi. Am amânat-o, pentru că a intervenit altceva. Am lăsat-o pe luni. Am amânat-o și de data asta, a intervenit altceva. Marți, da, am amânat-o din nou. Miercuri, însă, am lăsat totul deoparte, am îmbarcat echipa de cercetași în mașină, apoi, lăsând mașina la intrarea în pădure, am luat-o la pas. Și mai e un motiv pentru care am lăsat deoparte ce aveam de făcut și am acceptat să fiu ghid. Ghid… sună puțin pretențios. Oricum, motivul e dorința sinceră a Biancăi și Ramonei de a merge pe teren, să vadă la fața locului despre ce e vorba, pentru ca, apoi, să poată face un proiect despre asta în cunoștință de cauză. Nu din auzite, din ce le pot povesti alții, nu dându-și cu părerea. Și așa ar trebui să fie în orice instituție, atunci când vrei să faci ceva, un proiect, trebuie să fii tu cel care cercetează, care culege informațiile necesare, nu să stai cu fndul în scaun și să-ți dai cu părerea. Și de asta, mi-am zis că o să lucrez, să recuperez noaptea ce am de făcut, ca să pot să le ofer posibilitatea Biancăi și Ramonei să vadă despre ce e vorba, dacă și cum se poate materializa un proiect legat de promovarea turistică a orașului. Plus că Bianca (așa i-am spus, să mă sune să-mi aducă aminte) m-a sunat în fiecare zi. Și cum să spui ”Nu”, când vezi că ți-e dorită prezența?
Cabana pionierilor
a fost prima oprire, după ce am parcurs un drum cândva forestier-prietenos, acum o rană urâtă în pădurea de pe Meseș. Ce rost are să lărgești în halul ăsta un drum forestier? Adică, da, orice pretext e bun ca să tai pădurea, dar, totuși, chiar așa? Pe bune, care este scopul acelui drum căscat larg în pădure?
Cândva, în apropierea cabanei, era un teren de tenis de câmp, o sală de popice, vestiare etc. De unde știu? Acum mulți ani, copil fiind am fost și am jucat tenis de câmp acolo, iar locul era îngrijit și numai bun de activitate în aer liber. Acum e vraiște, un loc dezolant. Nu mai dezolant decât Cabana pionierilor în sine. Acolo, la cabana de piatră și în cele câteva căsuțe de lemn, dormeau, mâncau și desfășurau tot felul de activități copiii veniți în tabără din toate județele țării. De unde știu? Acolo, acum mulți ani, copil fiind, elev de școală gimnazială, am fost în tabără de matematică. Nu pentru că mi-ar fi plăcut matematica, că nu-mi place, ci de dragul de a fi în tabără. Și acolo, seara, veneau aproape de cabană căprioare, iepuri, iar asta, pentru un copil, era ceva de poveste. Ce s-a întâmplat de a ajuns o ruină? Interesul unora, care a fost mai presus de orice altceva, și care a primat atunci când a fost vorba de a se da acel loc în gestiunea cuiva. Și chiar dacă aici veneau copii în tabără de mai multe ori pe an, și ar putea să fie o zonă cu real potențial turistic, acum e o ruină. Totul stă să cadă, și pentru unul care a prins acel loc viu, plin de viață, un loc în care copiii se simțeau ca niște cercetași în mijlocul naturii, e trist, foarte trist, chiar dureros să vadă în ce hal a ajuns Cabana pionierilor. Se mai poate face ceva? Da. Se vrea asta? Nu. Și ce loc minunat ar putea fi…
Peștera de la calcarele albe
Cum naiba să scrii pe indicatoarele turistice (care au fost puse acolo acum ceva timp, pe mulți, mulți bani) cariera calcită? Care carieră? Că nici vorbă de așa ceva. De ce să nu scrii, dacă vrei să-l faci pe turist să vrea să devină interesat, că e o peșteră acolo? E drept, nu foarte mare, dar frumoasă, mai ales că e între calcarele albe care sunt o atracție în sine. Plus că priveliștea de acolo e una care merită câteva ore de drumeție. Deci, încă o dată, cum să scrii pe indicatorul turistic ”Cariera calcită”? Nu s-a extras niciodată (cel puțin în ultimii 40 de ani) nimic de acolo. De unde știu? Acolo, acum mulți ani, copil fiind, mergeam la sfârșit de săptămână și mă ascundeam în peșteră, așteptând să apară navele din Războiul Stelelor, iar eu, fiind ascuns, o să-i văd, dar n-o să mă vadă. Evident, n-au apărut.
Drumul până acolo e scurt, și destul de ușor, așa că Bianca, Ramona și Adrian erau cu zâmbetul pe buze: ”Uite ce frumos! Ce peisaj! Ooauu, ce culori! Ce bine că am venit, gata, eu nu mai stau la birou!”. Și nici nu se gândeau cum o să fie la întoarcere, că o să scot untul din ei. Așa cum s-a și întâmplat, de altfel.
La peșteră am coborât doar eu cu fetele, Adrian, neîncălțat corespunzător, a rămas sus. Și ajunși în fața peșterii, credeam că asta o să fie tot, facem ceva poze, și mergem mai departe. Apoi am auzit-o pe Bianca: ”Dar, ce, nu intrăm înăuntru?”. Atâta am așteptat, m-am strecurat prin mica intrare a peșterii, apoi Bianca, apoi Ramona. Că s-au umplut de praf nici n-a contat. Ele erau bucuroase că-s în peșteră. Așa micuță cum e, totuși, erau în peșteră. Asta îmi place atunci când merg cu cineva pe coclauri: bucuria că suntem acolo.
Cascada
Ca să ajungi la cascadă trebuie să mergi pe drumul roman (așa i-am spus copil fiind, așa a rămas, chiar dacă, poate, nu-i), printre calcarele albe, apoi treci peste pășune, lași drumul și cobori o pantă abruptă, până ajungi, din nou, la pădure. De acolo, dacă o iei pe vale, ajungi la cascadă. Așa am și făcut. Cascada are o înălțime de vreo 10 metri, în două etaje, ultimul fiind cel peste care curge apa văii, acum cu un debit scăzut, lipsa ploilor spunându-și cuvântul. Evident, fetele voiau să coboare la cascadă. Le-am spus că nu se poate, chiar dacă pe vremuri se putea. De unde știu? Acum mulți ani, copil fiind, am coborât la cascadă pe niște scări, pe peretele vertical stâncos. De fapt, erau două scări, apoi, odată ajuns la nivelul de jos al cascadei, o balustradă prinsă de doi copaci îți oferea sprijinul necesar ca să ajungi acolo în siguranță. Nici scările, nici balustrada de lemn nu mai sunt acolo de mulți ani. Am mai fost acolo de câteva ori, și vara și iarna, și de fiecare dată a trebuit să găsesc un alt traseu de coborâre. La întoarcere, e drept, m-am cățărat pe stânca verticală, însă asta e doar pentru cei care stăpânesc bine tehnica cățărării. Altfel, absolut sigur, e imposibil să urci pe acolo. Le-am dus pe fete până în dreptul săritoarei, chiar deasupra cascadei. Pentru că tot insistau că vor acolo. Adrian a rămas sus, așteptându-ne. Și chiar dacă le-am spus că e periculos, ele nu și nu, că vor acolo. ”Dar, ce, n-ai zis că ai cordelină în rucsac?”, mă întreabă Bianca. Ce să fac? Am scos cordelina, am legat-o de un copac, și am coborât acolo unde voiau ele să ajungă. Mi-au dat emoții, e drept, dar au fost ascultătoare, dacă le-am spus că ”gata, până aici, mai departe nu-i voie”, s-au conformat. E bine să ai oameni care să aibă încredere în ceea ce le spui, așa te ții departe de accidentări.
Cascada e situată într-un fel de amfiteatru, și e frumoasă și dacă o privești de sus, dar mai ales de jos, de la baza ei. De jos, n-am văzut-o. V-am zis de ce. E periculos să cobori acolo, dacă nu ai pregătirea necesară. Doar dacă ocolești destul de mult și o iei prin vale. Și chiar dacă nu am coborât, am găsit ce ne-am pus în plan, și anume o cale de a ajunge la cascadă, atâta tot că e nevoie (pentru siguranță) de niște lanțuri.
Scopul fiind atins, am luat-o pe unde am venit, înainte cu vreo 3 ore și ceva. Le-am spus că o să fie greu de urcat. Nu știu cât m-au luat în serios, dar după ce am scăpat și de niște câini de la stână, care ne-au dat târcoale lătrând (totuși, nu foarte agresivi), panta abruptă, la care s-a adăugat soarele bătându-ți în cap, și-a spus cuvântul, iar fetele s-au predat, pentru câteva minute, întinzându-se pe iarbă, la umbră.
Restul drumului a fost un fel de ”Mai este mult? Mai avem de urcat?”. Am ajuns, așa cum își dorea Ramona, la ora 14, în Zalău.
Interesat! Chiar mă întrebam despre ce carieră e vorba, că nu am văzut nimic pe acolo care să semene cu o carieră. Şi nu ştiam de peşteră. Sau de cascadă. Am ajuns în zonă urmând traseul marcat cruce roşie. Cred s-au scurs mulţi bani cu marcajele alea şi sunt făcute prost, clar nu sunt făcute de oameni care chiar merg pe munte. Dacă există, că în multe locuri nici nu există marcajul. Total de acord şi legat de lărgirea drumului forestier, deocamdată arată oribil şi nu înţeleg scopul, sper să nu devină zonă de grătare, că asta înseamnă mizerie şi manele.