Cerdacul cu lavandă din Brebi și-a deschis porțile albastre. Din pasiune. Pasiune pură

De ce se numește Cerdacul cu lavandă? Inițial, Simona Măricean a vrut să-i pună numele Prispa cu lavandă. Apoi, într-una din zile, o doamnă venită tocmai din Constanța a exclamat: ”Doamna Simona, în viața mea n-am văzut așa cerdac!” Așa că i-a zis cerdac. Cerdac. Ori, ca un joc de cuvinte, dacul din cer, mai ales că Simona este fascinată de istorie, în special cea legată de Porolissum, de dacii liberi. ”Uite, mi-am zis că aici am Poarta Praetoria, și e o lumină seara, cum urcă drumul ăsta către deal, e ceva fascinant pentru mine. E ceva de suflet…”. Și a spus toate astea așa, dintr-o răsuflare, ca și cum nu ar fi vrut să se risipească ”magia” aia sufletească care a cuprins-o atunci și acolo, vorbind despre proiectul ei de suflet numit, de acum, Cerdacul cu lavandă. Care, duminică, 23 octombrie 2016, și-a deschis porțile albastre. Și totul s-a născut din

Pasiune. Pasiune pură

E greu să minți pe cineva privindu-l în ochi, fără ca celălalt, dacă te privește la rându-i… Hmmm. E o lume cu ”zombie”. Reformulez. E greu să fiu mințit, atunci când privirile se întâlnesc, când se creează o punte vizuală interioară între ochii mei și ceilalți. Așa că îmi dau seama dacă vorbele sînt doar o traducere a rațiunii, indiferent de motivație, ori sînt o oglindire sinceră a sufletului.

Toată treaba asta cu lavanda, evident, are și o rațiune economică. Însă nu asta a fost motivația principală. ”Știi”, mi-a spus Simona cu ochii larg deschiși, ”toate astea au apărut din pasiune. Adică… Pasiune… Știi, pasiune pură. E…” Și pentru că puntea de legătură a privirilor era deja creată, sinceritatea nu a mai avut nevoie de cuvinte.

Da. Pasiune, starea asta afectivă intensă, sentimentul ăsta puternic care te face să ”te arunci cu capul înainte” atunci când ai o direcție. În cazul Simonei, lavanda, levănțica, planta asta cu flori albastre care miroase îmbătător și care a devenit rațiunea de a fi a Cerdacului cu lavandă din satul sălăjean Brebi, la numărul 11.

Camera cu aromă, pictură și muzică

În camera mică a căsuței cu multe nuanțe de albastru și mov, doi tineri, Paula și Andrei, stăteau lângă geam, acolo unde, pe perete, deasupra lor, pe o bucată de lemn scrie ”La Lavande …din dragoste pentru lavandă”. Și tot acolo, chiar lângă ușă, picturile lui Attila, un copil autist care a învățat să vorbească folosind culorile, fiecare tablou fiind o poveste pe care să o împărtășească lumii. Toate ăstea puse laolaltă de Simona, pentru că ”uite ce frumoși sînt, cum să nu-i iubești?”

Andrei Blaj și chitara lui au ajuns acolo pentru că l-a auzit cântând, și i-a plăcut foarte mult cum cântă, așa că și-a zis că ce bine ar fi ca cei care ajung acolo să-l poată auzi cântând.

Tablourile lui Atilla au ajuns acolo pentru că nu a putut rămâne impasibilă și a vrut să-l ajute pe copilul ăsta să aibă o șansă în plus, pentru că ”dacă pot să-l ajut, cum să n-o fac?”

Paula Fleschin, adolescenta care, cu pensula în mână, stătea aplecată deasupra ceștii, e cea care a decorat interiorul, dulapul, pereții. ”Să vezi ce frumos pictează, îmi place tare mult, trebuie să vii să vezi și tu ce frumos e acolo, sigur o să-ți placă”, mi-a spus Andreea, mama Paulei, cu care nu vorbisem până atunci, când, întâlnindu-mă din întâmplare (deși se zice că nu există întâmplare), m-a invitat la evenimentul ăsta cu miros de lavandă. Și mi-a plăcut. Și nu doar picturile ori desenele în sine, ci felul în care le face. Adică, să stai șapte ore ca să termini de pictat, și nu neapărat pentru că trebuie să fie gata, ci pentru că vrei să fie gata, asta e pasiune. Și, dacă îți urmezi pasiunea, lumea din fața ta poate deveni mult mai frumoasă. Așa cum a devenit casa asta bătrânească veche din Brebi, acolo unde Simona i-a adunat laolaltă pe oamenii ăștia, care au transformat casa în Cerdacul cu lavandă, acolo unde, cu nuanțe de mov și albastru, pasiunea a prins formă.

În curte, unde s-a strâns multă lume. Plus meșterul

Am privit-o de multe ori pe Simona cum încearcă să-și ascundă lacrimile din colțul ochilor, atunci când vorbea despre cele dragi ei: ”Uite, vezi lădița aia de lemn, eu am restaurat-o. Ori, cea de dincolo, o vezi? Sau, uite, fântâna aia, vezi piatra din jur? Întâi am scos una, cu târnăcopul. Apoi două. Apoi trei. Apoi nu știu câte, și mi-am zis cum să le arunc?, mai bine fac ceva frumos unde să așez fântâna. Pentru că iubesc piatra. Uite, uite”, aproape că mă trage către portița de la intrarea prispei, ”vezi piatra asta? Are 2000 de ani și e din drumul roman de sus. Iubesc piatra asta…”

De acum, pentru că evenimentul a fost mediatizat pe facebook, tot mai multă lume și-a făcut apariția, așa că șura, transformată într-un fel de sufragerie rustică colorată, și ea, în mov și albastru, s-a animat, mai ales că pe masa cea mare erau o grămadă de bunătăți (și acum îmi pare rău că am lăsat timiditatea asta, nebună, de felul ei, să mă țină deoparte de prăjiturile colorate).

Pe nevăzute, am ajuns de unul singur lângă fântâna din curte. ”Domnu’, aveți grijă pe unde călcați, că aici, vedeți, e încă șantier. Că am lăsat chiar io niște lucruri pe aci. Numa’ să aveți grijă!” Mă întorc către vocea din spatele meu. Meșterul, cel care a lucrat la casa asta, să o facă așa cum e acum, mă privea. Aproape invizibil pentru ceilalți, cine știe de când aștepta să fie și el parte din toată treaba asta? Cu el cine să vorbească?, că doar lumea nu era acolo pentru el. Așa că eu, văzându-mă că stau de unul singur lângă fântână, uitându-mă cu mâna streașină către pădure, am fost numai bun să-i fac și lui loc în povestea asta: ”Păi, vreți să vedeți ce-i în beci, că v-am văzut cum vă tot uitați pe acolo? Haidați, no, că vă arăt.” Cum să nu mă duc? Zâmbind larg, de dragul simplității omului ăsta, care, bucuros că, în sfârșit, și-a găsit companie, îmi vorbea despre ce-i pe acolo, am intrat în beci, unde, după cum mi-a spus meșterul, piatra cu care erau zidiți pereții a fost adusă din drumul roman, la fel ca la multe alte case din sat.

Am ieșit din beci, cu omul tot povestindu-mi. Și, pentru că pe albul peretelui erau o mulțime de buburuze: ”Vezi, câte buburuze? Cum de îs toate la fel, că, ni, toate-s la fel. Apăi, ele, săracele, iarna se bagă prin crăpături, unde stau toate la grămadă. Așa o fost și aci, numa’ că, acuma, pe unde să mai intre? Or venit ele, da’ ciucuru’ crăpături, că le-am tencuit.”

Mirosul de lavandă

din pachețelul pe care l-am primit de la Simona, la plecare, era atât de puternic, că nu o dată m-am trezit că duc punga la nas inspirând adânc (noroc că pentru lumea din jur eram invizibil, că, altfel, poate mă luau drept un aurolac ajuns, cine știe cum, acolo).

Am ieșit afară din curte, și am zâmbit privind dulăul mare, alb cu negru, care fugărea o găină prin curtea unei case de pe partea cealaltă de drum. El, câinele, lătrând bucuros că și-a găsit jucărie. Ea, găina, cotcodăcind speriată, lăsându-și penele prin curte, că cine știe ce vrea dulăul ăla, poate vrea chiar s-o mănânce. Am lăsat găina cotcodăcind, cu dulăul alergând-o prin toată curtea, apoi, odată ajuns la mașină, am deschis portiera și m-am așezat pe scaun. Am întors privirea către dealul din dreapta, acolo unde drumul noroios însemna verdele pășunii, iar cuvintele, îmbătate de mireasma lavandei din pachetul așezat pe scaunul din dreapta, s-au inventat singure, atunci și acolo:

E un drum pe care să mergi
ori să te așezi, și tu și frunzele târzii,
ori să deschizi brațele și s-alergi
către un orizont pe care doar tu îl știi,
încercând să te regăsești.

E o altă lume ascunsă în culori,
ce ți se arată doar trăind intens,
la urma urmei sîntem toți actori,
și doar iubirea mai are încă sens.
Mai crezi și-acum în povești?

Mai crezi că poți trăi cu pasiune
cu ochii larg deschiși, cu sufletul la vedere?
Cuvinte de-o neînțeleasă persuasiune
lasă urme înainte să poți să-ți iei la revedere
de la tot ce-ai crezut că poți să dăruiești.

E liniște pe drumul către miazănoapte,
iar razele soarelui ard veșmintele de toamnă
și privirile celor ce se-ntâlnesc prin șoapte.
Dacă mă mai agăț încă de cer, asta ce înseamnă?
Și, da, mai cred încă-n povești.