Uitarea aleargă clătinând umbre
neinventate,
abia atingând rădăcinile viselor
transformate în vârfuri de munți,
ori poate în vise căzute din cer,
scuturate de vântul de fiecare zi
al unei vieți pe care n-ai deslușit-o
încă.
Nemișcarea tresare clătinând umbre
așezate la mezat:
o viață, la schimb cu un pumn
de mărgele care continuă
să lucească mult după ce neviața
te convinge că ești mai departe
decât mai aproape de rădăcinile viselor
care îți hrănesc lumina interioară.
E un schimb de așteptări clătinând umbre
mereu atente la slăbiciuni,
când toți își potrivesc ceasurile
după căderi, dureri ori neîmpliniri,
ca și când s-ar deschide coridoare
de timp pierdute în furtuni repetate,
transformându-se în umbre,
un pretext pentru cei care
au uitat să zâmbească.
