Comfortably numb

comfortably_numb”Mergeți la Zalău?”, mă întreabă, băgându-și capul pe portiera deschisă doar atât cât să-i încapă capul. ”Da”, îi răspund, întrebându-mă, în același timp, oare de ce am oprit, că, așa, cu gândurile în toate părțile, chiar nu aveam chef de nimeni. Însă, atunci când văd câte un om cu mâna ridicată a ”mă iei și pe mine?” și nu mai e nimeni pe drum, cel puțin în momentul acela (mai ales dacă e o persoană în vârstă ori o mamă cu copil, mi-e greu să nu opresc, asta dacă sînt singur în mașină), opresc, că cine știe de când stă omul ăla acolo la marginea drumului. Am oprit și acum. Și mașina și muzica din mașină. Omul, o persoană în vârstă, deschide portiera din spate, apoi își pune cele două sacoșe (din ălea de rafie, burdușite) pe banchetă, după care vine și se așază lângă mine și-mi spune că merge la Creaca.

Mi-am dat seama că, de când se așezase pe scaunul din dreapta, îmi tot vorbise, despre… chiar, despre ce? Nu mai țin minte niciun cuvânt, ca și cum ar fi fost o cu totul altă limbă decât cele cunoscute de mine. Mi-am dat seama de asta după ce m-am întors către el și i-am văzut privirea contrariată, și nu neapărat pentru că nu i-am răspuns ori nu am dat din cap, semn că ”da, te-am auzit”, ci mai ales pentru că – și am realizat și eu asta, în timp ce întrebarea-i din privirea s-a tradus prin cuvinte -, stăteam aproape nemișcat la volan, aducând mai degrabă a robot, decât a om.

”Api, domnu’ meu, zici că nu ești aci, că tare tăcut ești. La ce te gândești așe de-an-tăcutelea ?” În mod normal aș fi răspuns ”la nimic”, la urma urmei, oamenii, în general, când te întreabă așa ceva o fac doar de complezență, nu-i interesează chiar deloc să afle răspunsul. Și poate nici omul de lângă mine nu aștepta vreun răspuns. Dar, de data asta, spre surprinderea mea, i-am răspus: ”M-a întrebat, odată, cineva: Călin, dar dacă tu, crezând că faci bine, de fapt faci rău? Și, de atunci, de multe ori m-am întrebat și eu asta”.

După o perioadă de tăcere, omul de lângă mine mă întreabă: ”Da’ numa’ la Zalău mereți?” ”Da, numai la Zalău”, îi răspund, apoi întreb la rându-mi: ”Da’ dumneavoastră numai la Creaca mergeți?” ”Api, nu numa’ la Creaca, că la Românași, da de acolo m-a mai lua careva”, îmi răspunde omul, simplu.

Am ajuns la intersecție în Creaca. Am oprit mașina, apoi, pentru că afară stătea să plouă, am luat-o la stânga, către Românași, chiar dacă nu era în drumul meu. ”Știți ce, vă duc eu, că mi-e totuna pe unde merg”. ”Api, p-acolo îi mai lungă cale, lasă că m-a lua careva”. I-am zâmbit doar, l-am dus pe om unde vroia să ajungă, într-o liniște totală, doar motorul mașinii ce se auzea torcând sub capotă. Am oprit unde mi-a zis: ”Nu, nu vă costă nimic, eu oricum veneam în partea asta”. Își ia bagajele, apoi, la fel ca atunci când l-am luat, își bagă capul pe ușă: ”Știi ce” îmi zice omul, care, se pare, a recepționat spusele mele de mai înainte, încercând să găsească o noimă, ”amu io nu zic că ce crezi că-i bine îi rău, da’ poate că îi fi tu altfel decât lumea, că tăt omu-i diferit”, apoi pleacă, cu cele două sacoșe de rafie burdușite în mâini.

M-am întors din drum (nu-mi place vânzoleala de pe drumul european), mai bine merg pe la Brebi, așa mă uit să văd ce s-a mai făcut la Cerdacul cu lavandă, acolo unde am fost cu o săptămână în urmă.

Am dat drumul la muzică, iar în difuzoare Pink Floyd își lăsa al ei Comfortably numb să umple mașina. Și pe mine. ”… poate că îi fi tu altfel decât lumea”. Și, brusc, mi-am adus aminte (a câta oară) de ce mi-a spus Zoli, cândva: ”Degeaba, omule, orice ai face, tu nu ești ca și ceilalți. Locul tău nu e aici, poate doar pe un vârf de stâncă, undeva…”

Nu știu. Poate că binele (sub orice formă ar fi) se transformă la contactul cu lumea din jur și nu mai e chiar ”bine”. Ori poate cei din jur nu știu, nu pot ori nu vor să vadă binele, agățându-se, într-un fel de pornire negativă involuntară, de ”răul” oferit, traducându-l prin prisma ”învățăturilor” lumii ăsteia, așa că orice pretext (cuvânt, gest, chiar și zâmbet) e numai bun pentru a transforma pe oricine în monstrul lui Frankenstein. Pentru că e mult mai ușor să lași rațiunea să bage pumnul în gură sufletului. Și poate de asta e lumea așa cum e. Poate de asta oamenii care sînt altfel (și nu pentru că așa au vrut, ci pur și simplu pentru că așa sînt) sînt încărcați cu munți de pietre ale lui Sisif, pietre rostogolite de lumea din jur, cei care ar trebui să te vadă, dar nu te văd, ci doar devin, uneori, conștienți de tine, cel ”altfel”.

Cu ochii privind în gol, am trecut de Cerdacul cu lavandă, iar când mi-am dat seama, am vrut să mă întorc, la urma urmei de asta am venit pe acolo. Dar starea de comfortably numb a devenit aproape palpabilă, ca un fel de stand by al ființei, așa că am oprit la margine de drum, cu dealul Moigradului în stânga mea, iar stand by-ul a cuprins și gânduri și simțiri.

M-a trezit telefonul. Nici nu știu când am ajuns acasă. Am parcat și am deschis portiera, iar aerul rece de afară ar fi trebuit să facă să dispară ”comfortably numb-ul” ăsta. Însă tot ce-a reușit să facă a fost să așeze întrebarea la vedere: ”Dacă lumea asta nu e și a mea, atunci ce naiba mai caut aici?”


Leave a Reply

Your email address will not be published.