Încă înainte să intrăm pe poarta de lemn a curții care adăpostește biserica de lemn din Domnin, am văzut că ceva e altfel decât la celelalte biserici de lemn din Sălaj, ca și cum acoperișul nu era la locul lui. De abia când ne-am apropiat am văzut cele două poale de streșini, lucru nemaîntâlnit la bisericile de lemn pe care le-am vizitat în Sălaj, iar asta adaugă un farmec aparte: când crezi că nu prea mai ai ce să vezi la construcțiile de genul ăsta, mai apare câte ceva nou, ceva care îi dă acelei construcții, într-un fel, o altă înfățișare. Mai ales că biserica asta are pereții mai înalți decât ai altora, iar geamurile așezate între cele două poale de streșini contribuie și mai mult la a face din biserica de lemn din Domnin o construcție care iese în evidență în spațiul ăsta al lăcașurilor de cult vechi de sute de ani.
Prima impresie e că biserica seamănă oarecum cu pagodele chinezești, atâta tot că streașina acoperișului nu e curbată, ci e ”la locul ei”. Apoi, după o mică incursiune în amintirile legate de bisericile de lemn văzute în România, te oprești la zona Maramureșului: ”Aha, deci cu acelea seamănă!”.
Sub semnul ghionoaiei
N-am apucat să o studiem mai amănunțit, că ne-a luat în primire ghionoaia, ”vorbind” pe limba ei, de se auzea până departe. Am localizat-o repede. Era fix în vârful turnului clopotniței, ocupată cu ciocănitul metodic al lemnului aproape mâncat de vreme. Când ne-am apropiat și mai tare, s-a oprit din ciocănit, și-a întors privirea înspre noi, oamenii, care ne protăpiserăm acolo, lângă biserică, apoi și-a lăsat capul pe spate și ne-a mai spus vreo două pe limba ei, de zici că eram în povestea ” Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte” a lui Petre Ispirescu. Și mai că l-am auzit pe cal spunându-i lui Făt-Frumos: ”Să știi, stăpâne, că aici suntem pe moșia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moșia ei, fără să fie omorât. A fost și ea femeie ca toate femeile… Dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloșul și sulița să le ții la îndemână, ca să te slujești cu dânsele când va fi de trebuință”.
Io, singurul care mă încadram la categoria Făt-Frumos, nu datorită frumuseții, că nu-i cazul, ci datorită foaitei bărbătești, m-am căutat de arc, de paloș și de suliță, din ăstea, ca să mă apăr, că aveam de gând să mai și ies de pe moșia ghionoaiei. N-aveam de niciunele, așa m-am slujit de ce aveam în dotare, respectiv aparatul foto. Dar nu ca să mă apăr, ci ca să-i fac o poză. De drag.
Acuma, nu știu dacă ghionoaia și-o fi dat seama că mi-era drag de ea, cum stătea cocoțată în vârful turnului clopotniței, glăsuind pe limba ei cât putea de tare, cert e că nu părea prea deranjată și stătea, așa, cu ochii ațintiți la lemnul pe care-l găurise cu ciocul ei mare, aproape nemișcată. Apoi, până să apuc să apăs de două ori pe declanșatorul aparatului de fotografiat, și-a luat zborul, spunându-mi ceva în graiul ei cu mulți decibeli. Eu am luat vorbăraia de bine, un fel de încuviințare de a mă apropia de biserica de lemn de pe moșia ei, să o văd mai de aproape. Din afară. Că oricât ne-am uitat după careva de-al locului, care să ne ajute să intrăm înăuntru, nici țipenie de om. Doar înainte să ne pregătim de plecare, un bărbat a trecut pe uliță, împreună cu un câine, dar părea așa de în lumea lui, cărându-și sapa pe umăr, că n-am mai vrut să îl deranjăm cu ale noastre. L-am lăsat să-și vadă de drum și am dat ocol bisericii de mai multe ori, privind și atingând lemnul vechi cu care a fost construită.
Biserica de lemn din Domnin,
comuna Someș-Odorhei, este construită în anul 1753 de, se spune, un meșter din Maramureș împreună cu cei trei fii ai lui, din satul Vărai, județul Maramureș. Aceasta este singura biserică din Sălaj construită în stilul bisericilor de lemn maramureșene, cu streașină dublă (sau cu două poale de streșini), lucru care o face unică în contextul construcțiilor arhitectonice din lemn de pe teritoriul județului Sălaj. După unele surse, lemnele din care este făcută biserica provin chiar de pe locul acesteia, dar sunt și informații conform cărora lemnele ar fi fost aduse din pădurea de pe Dumbravă, cu ajutorul boilor. Biserica este confecționată din lemn masiv de stejar (cea mai îngustă grindă este de 50 cm) și este acoperită cu șindrilă din lemn de brad, iar, în interior, pereții pronaosului, naosului și altarului sunt acoperiți cu picturi.
Pe două din crucile prinse de pereții bisericii se pot distinge ușor două date: 1811 și 1891, probabil anul în care au fost realizate acele cruci.
Construită integral din lemn, biserica, devenită punct de reper pe harta turistică a județului Sălaj, este proiectată și concepută în stilul arhitectonic al arhicunoscutelor biserici de lemn din Maramureșul istoric, aceasta datorându-se, probabil, de apropierea geografică a satului Domnin de limita sudică a județului Maramureș.
Turnul clopotniță, acum găurit de ciocănitoarele aflate în căutare de hrană, este prevăzut cu foișor cu arcade, ancadramentul ușii de intrare fiind decorat cu motivul frânghiei.
Conform Wikipedia, două inscripții păstrate în biserică pot oferi date certe în legătură cu înălțarea edificiului. Pe o cruce sculptată din pronaos scrie: „1758, iulie 22 zile au răposat popa Matei”. Pe masa altarului este o alta: „1753 luna noiembrie 8 zile, acest sfânt prestol l-au cumpărat Ștefan Onu …pomană în veci.” A fost pictată de Ioan Prodan în anul 1812.
Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1334, când satul apare sub numele de poss. Thoplon. Alte atestări documentare provin din anii 1423 Damleana, 1475 Damjon, Damlyon, 1487 Damyanthelek, Damyantheleke, 1554 Damlÿon, 1596 Dablyon, 1611 Dablion, 1618 Dabjon, 1733 Domninul, 1750 Dobion, 1760-1762 Doblyan, 1850 Domnyinu, 1854 Dabjon, Domnin, 1900 Dabjon, 1930 Domnin, 1966 Domnin.
Despre Domnin, Dionisie Stoica și ioan P. Lazăr, în a lor Schiță monografică a Sălajului, au scris: În graiul sălăjenesc, Domnyin, ung. Dabjon, pretura Zalăului, este o comună fruntașă românească așezată între dealuri, în partea dinspre răsărit a comitatului.
