Copacii Legii de pe Măgura Șimleului

Despre copacii ăștia se spune că de crengile lor au fost spânzurați cei care comiteau fărădelegi, acum câteva sute de ani. Și cam atât se știe despre ei. Și de aici le vine și numele de ”ai legii”.

Copacii Legii de pe Măgura Șimleului, fiindcă despre ei este vorba, stau nemișcați, un fel de martori tăcuți ai istoriei acestor locuri, de câteva sute de ani. Timp în care s-au schimbat lucrurile pe pământ, istoria a schimbat cursul lumii, generații după generații s-au succedat, iar lumea se schimbă într-un ritm foarte rapid. Ei, Copacii Legii, sunt tot aici. Pentru ei, pădurea – cea transformată în lemn de foc, cherestea și alte asemenea, într-un ritm mult prea rapid -, înseamnă acasă. Norocul lor e că istoria le-a dat un loc în paginile ei, că, altfel, ajungeau și ei o grămadă de ”lemn” aducătoare de bani.

Măgura Șimleului e un loc aparte. E un loc încărcat de istorie, urme ale așezărilor de acum sute, mii de ani putând fi găsite aproape la tot pasul. Mie îmi place pentru sălbăticia ei, pentru liniștea pe care mi-o dă atunci când îi urmez cărările. Așa cum am făcut-o și în ziua asta de primăvară de martie, când am trecut de pe o culme pe alta, să pot să-i privesc pe copacii ăștia uriași, să îi ascult.

Ca întotdeauna când merg în natură, o fac la fel de exuberant ca atunci când mă jucam, copil fiind. Nu am cum altfel, așa e felul meu de a vedea lumea, bucurându-mă de frumosul pe care îl găsesc oriunde aș fi. Și poate de asta banda rulantă a lumii, una în care conformismul și mentalitatea de turmă face legea, nu m-a putut niciodată transforma într-un sclav social. Și chiar dacă a fi liber în societatea umană te transformă într-un fel de paria, în natură nu e așa. Acolo a fi liber înseamnă viață. Pădurea știe asta. Animalele știu asta, chiar și cele care ajung acolo însoțite de ”stăpânii” lor. La fel ca Sașa, un câine mare, alb, care atunci când m-a văzut a rămas cu ochii ”lipiți” de mine. Degeaba îl tot striga fata care era cu el ”Sașa, Sașa!”. Câinele se uita curios la omul care cu două genți pe umăr, peste care trepiedul desfăcut părea un fel de insectă uriașă, mergea zâmbind prin pădure. Ori poate de asta se uita așa de curios la mine. Pentru că zâmbeam. Nu de alta, dar ziceți voi, de câte ori vedeți în jurul vostru oameni zâmbind? Așa, ca semn de libertate? Eu zâmbeam. Și am zâmbit tot drumul care m-a dus la Copacii Legii, niște ființe minunate. Da, ființe, nu doar ”lemn”. Ființe. Pentru că viața în ei curge mult mai intens decât în majoritatea oamenilor. Și de asta sunt mult mai vii decât foarte mulți dintre oameni. Iar dacă o să ajungeți vreodată acolo, o să simțiți asta. Însă, până o să ajungeți acolo, la Copacii Legii de pe Măgura Șimleului, uitați-vă la filmul pe care l-am făcut. Un film despre libertatea de a trăi în comuniune cu pădurea, cu natura, cu viața în sine. Vizionare plăcută!


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Câmpurile obligatorii sunt marcate *