Despre proiectul muzical Corbu se pot spune multe: că e un suflu nou, în care elementele muzicii tradiționale sunt puse în evidență prin modul în care sunt compuse și interpretate piesele; că modul de a cânta la vioară lui Sergiu (de fapt sufletul pe care-l pune pe corzi) e cel puțin la nivelul lui Ara Malikian – celebrul violonist armean care pare că nu doar cântă la vioară ; ori, așa cum o spun chiar ei, genul muzical pe care îl abordează este disco easy hardcore folclorizat – adică se mişcăm disco, gândesc hardcore, au rădăcini în folclor.
Despre Sergiu Boldor, acest corb care își întinde, cumva, printr-o extensie invizibilă, dar foarte puternică, ”aripile” asupra colegilor de trupă, când vrei să-l caracterizezi, spui simplu: ”Ăsta nu-i cu toate!”. Iar nebunia asta e, probabil, cel mai valoros compliment pe care poate să-l primească un artist, că-i muzician, că-i pictor, că-i poet sau orice altceva. ”Nebunia” e ceea ce îți dă frâu liber creației. Iar atunci când vorbești despre artă, în cazul Corbului, despre muzică, creația înseamnă totul. Ba nu. Mai e și interpretarea, modul în care trăirea de pe scenă ajunge la public.
Energia, armonia și vibrația sonoră transmise de trupa Corbu, cu ocazia lansării primului lor album – Zbor spre rădăcini, de la Zalău, a rezonat superb atât cu ideea de rădăcini, cât și cu cea de zbor. Un zbor muzical autentic, în care nebunia de pe scenă ajunge, simplu și firesc, la public.
O cronică de concert normală, standard, ar trebui să fie una oarecum tehnică, cu pro și contra, cu analize și alte cele. O cronică normală. Însă n-ar avea nimic în comun cu ceea ce se întâmplă pe scenă, atunci când Corbu ”zboară”.
Raiu, piesa de rezistență a trupei Corbu, vorbește cel mai mult, cred, despre muzica lor. Deși lejeritatea și nonconformismul de pe scenă pot părea un fel de ”Lasă, e bine și așa”, totuși, fiecare sunet e așezat la locul lui. Iar asta pentru că muzica lui Corbu e rezultatul unei creații care vine dintr-o combinație de imaginație și introspecție. Iar piesa ”Raiu” este tocmai despre asta. Este despre felul în care simte Sergiu muzica. Pentru că omul ăsta e ”dus de acasă”. În cel mai fain mod cu putință. Adică muzica lui e sinceră. Și de asta sună atât de bine. Plus că exuberanța de pe scenă e molipsitoare. Adică, să asculți un concert întreg, aproape două ore, cu zâmbetul pe buze, asta spune multe. Și nu doar datorită energiei și vibrațiilor sonore ale compozițiilor Corbu. E muzica asta autentică, simplă, dar, totuși, cu rădăcini puternice în sfera progresivului. De ce progresiv? Pentru că (evident, dacă ai ascultat muzică progresivă, că e jazz ori rock), muzica profundă, cea care se poate traduce prin virtuozitate, e prezentă în compozițiile care caracterizează proiectul ăsta muzical.
Și dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, cel al virtuozității (acolo unde Sergiu chiar e la el acasă, așa dus cum e), trebuie neapărat să fac o remarcă: chitara bass. Sau, mai bine zis, Florin Chirilă, bassistul trupei. Așa, când îl privești pe scenă, lejer, creând un balans muzical molipsitor, ai fi tentat să rămâi doar cu impresia asta: ”fii atent la el, e în lumea lui, aia cu groove, cu ritm…”. Însă, ascultând muzica dincolo de aparențe, omul ăsta chiar e cu muzica la el, în multe momente virtuozitatea lui ieșind la suprafață, și de la groove, balans, treci la :”bă, ăsta-i nebun, ai văzut ce tehnică, ce sunete scoate?”
Și poate de asta, faptul că nebunia lui muzicală se potrivește atât de bine cu cea a lui Sergiu, e de atâta timp parte din proiectul Corbu.
Și știți ce îl mai face pe Sergiu să fie altfel? Felul în care ”prezintă” membrii trupei. Și, mai ales (deși nu știu dacă mai e așa în prezentare, dar ultima oară când am intrat pe site-ul lor așa era) felul în care e prezentat membrul trupei care nu e pe scenă, adică Luiza Mitu: îngerul păzitor. Asta e despre suflet. La fel ca muzica. Fără suflet, muzica e doar o înșiruire de sunete, chiar dacă tehnice, dar doar atât. Pentru ca muzica să fie muzică e nevoie de suflet.
Și mai trebuie menționat ceva: locul unde s-a desfășurat concertul. Adică la Muzeu, mai exact la Galeriile de Artă ”Ioan Sima” din Zalău.
”Să știi, Sergiu a fost cel care și-a exprimat dorința asta. Și n-aveam cum să nu fiu de acord”, mi-a spus Corina Bejinariu, managerul Muzeului. Însă, așa cum i-am spus și ei, degeaba bați la uși, dacă nu ți se deschide. Iar asta, faptul că muzeul a devenit, pentru o seară, loc de concert, e doar un alt mod de a-i da muzeului o față umană, de a-l personifica. Și asta e, de fapt, ceea ce ar trebui să însemne orice muzeu, un loc în care să poți să te regăsești, prin ceea ce se întâmplă acolo. Sau, cu alte cuvinte, muzeul nu trebuie să fie doar un loc unde se păstrează istoria, ci un loc care să și facă istorie.
Acuma, deși piesele de pe primul album Corbu – Zbor spre rădăcini, nu s-au regăsit între cele cântate pe scenă, despre albumul în sine trebuie neapărat spus ceva. Și pentru că i-am spus-o deja lui Sergiu, și cred că asta e o decriere (evident, subiectivă) care nu mai are nevoie de alte completări, o spun și aici, așa cum i-am spus-o lui: ”Omule, am ascultat albumul Zbor spre rădăcini. Ești dus de acasă. La fel cum fiecare e dus de acasă când ascultă muzica asta a ta. Dus de acasă la modul cel mai fain cu putință. Dus de acasă într-o altfel de lume, mistică cât cuprinde, introspectivă adânc rău de tot (dar nu de genul ”mamă ce inteligent sunt eu, pfooai, dacă n-aș fi eu pe lume…). Și știi ce e fain? Că, ascultând muzica, nu apar întrebări de genul: asta ce fel de muzică e, ce vrea să spună? Fiindcă sunetele spun totul. Pur și simplu asculți, și atât. Iar asta, omule, asta înseamnă muzică. Fain de tot!”
