După mult timp, am ajuns din nou la faza cu datul de examen la Cluj, şi chiar dacă, iniţial, mi-a venit să renunţ la examenul respectiv, totuşi, mi-am zis că e doar o altă provocare, aşa că m-am uitat fugitiv peste subiectele de examen. Şi, oricum, mă urc în maşină pe la opt, la nouă şi ceva sunt acolo, dau examenul, apoi am timp să merg să caut ceva corzi pentru chitară, de care nu prea se găsesc în Zalău. „Nu, de data asta renunţ la maşină, am să mă duc cu autobuzul, ca pe vremuri”, mi-am zis, aşa că m-am trezit la şase dimineaţa, să ajung la şapte la autogară, de unde urma să iau autobuzul către Cluj. În autogară nu era aglomerat, totuşi, destul de mulţi oameni, majoritatea civilizaţi, aşteptând să intre în autobuz.
„Free internet wireless” scria mare pe uşa autobuzului. Am căscat ochii mari. „Hiiii, ce s-au schimbat lucrurile!” Şi s-au schimbat. Autobuzul curat, modern, iar locul birjarului de altă dată, îmbrăcat într-un pulover murdar şi vorbindu-ţi într-o doară, a fost luat de un şofer politicos, îmbrăcat elegant, la cămaşă şi cravată. Nu ştiu dacă toate autobuzele sunt la fel, dar ăsta, de la o firmă transportatoare din Zalău (nume=reclamă, aşa că fără nume), chiar nu lăsa loc de comentarii negative. Cine ştie, poate pe urmele autobuzului o să o ia şi civilizaţia autohtonă.
De pe scaunul de la margine, pe jumătate încă adormit, mă uitam la drumul din faţă, bine construit acum mai bine de zece ani. Un camion lucios ne-a depăşit, iar beculeţele roşii, multe, care-l împodobeau, la fel ca în reclamele cu Moş, de sărbători, mi-au captat privirea şi m-au indus într-un soi bizar de hipnoză. Eram în picioare, în autobuzul aglomerat, murdar, înecându-mă cu fumul de la eşapament, fum care intra în interiorului autobuzului peticit, scârţâind şi poticnindu-se la fiecare pantă mai mare de 3%. Casetofonul lăsa muzica să-ţi spargă timpanele, şi nici vorbă să poţi să spui ceva birjarului, că-ţi trăgea nişte şuturi verbale de-ţi venea să cobori din autobuz în mers. Noroc că se oprea des, nu numai în staţii, dar şi la ciubuc, că doar unde stau zece oameni în picioare, mai încap zece. Problema era atunci când în autobuz urcau gipsy (dacă zic ţigani, se supără romii, dacă zic romi, parcă vorbesc despre altcineva, aşa că mai bine gipsy, traduce fiecare cum vrea). Stăteau toţi grămadă în faţă, iar dacă voiai să cobori, cu greu reuşeai. Apoi urma scandalul când coborau ei, fiindcă aproape niciodată nu plăteau ciubucul cerut, aşa că se isca întotdeauna scandal, iar câteva minute după ce se punea, cu greu, autobuzul în mişcare, până şi muzica care urla din casetofon era acoperită de înjurăturile birjarului, nervos că nu i-a ieşit ciubucul. Aşa că, atunci când ajungeai la Cluj, după două ore şi ceva de hâţâneli pe drumul plin de gropi, coborai rapid din autobuz, bucuros că ai scăpat, şi mergeai să-ţi iei bagajele din cala murdară şi plină de praf. Câteodată, careva mai scăpa uşa grea a calei – „Băăă, aşa trânteşti uşa şi la mă-ta acasă?”
M-am trezit, m-am uitat în jur şi am răsuflat uşurat. Eram în autobuzul modern, cu free internet wireless, în care m-am urcat de dimineaţă. Muzica de ambianţă se auzea în surdină, creând un mediu plăcut. Camionul cu beculeţe roşii a dispărut din faţa noastră, ducând cu el amintirile, fumul înecăcios de eşapament şi înjurăturile birjarului pe post de şofer. Mi-am întins picioarele, apoi m-am uitat la ceas. A trecut o oră. Ajungem imediat. Nici n-am simţit cum a trecut timpul. Cine ştie, poate civilizaţia românească o să o ia pe urmele autobuzului modern care mă ducea la Cluj, la încă un examen. Eu o să iau examenul. Mi-ar plăcea să-l ia şi România.
O surpriza a fost si pentru noi acest articol. Multumim 🙂