Noiembrie, a 11-a lună a unui an 2020 care a dat totul peste cap, totul fiind sub imperiul măștii, și cea fizică, o barieră cât de cât pe care o pui între tine și virus, dar mai ales cea la figurat. Un an care pare mai mult un exercițiu de dresaj social, decât orice altceva, un an în care libertatea se servește la rece, în doze controlate, frica fiind un bocanc care apasă greu pe tot ce înseamnă societate.
În Zalău, carantina a venit, la fel ca acum câteva luni, cu tot cu declarația pe care trebuie să o completezi ca să poți să ieși din casă. Am completat, deci, declarația, mi-am pus masca cu trei straturi pe față și am ieșit afară, pe bicicletă, pe străzile orașului. De ce pe străzile orașului și nu în afara lui, unde e mult mai fain să pedalezi și ai mult mai multă libertate? Nu știu, așa mi-a venit, să cutreier străzile orașului, pe bicicletă, deși niciodată nu am simțit chemarea orașului, nici a Zalăului, nici a altui oraș, pentru mine toate orașele sunt la fel. Totuși, la fel cum apreciez mai mult o căsuță mică, țărănească, simplă, decât un conac boieresc (monument istoric sau nu), la fel, orașele mici îmi par mult mai primitoare decât cele mari, cu o viață socială bogată, care atrage oamenii tocmai pentru asta – un fel de ”grămada cere vârf”.
Zalău e acasă, în felul lui, și, mai ales duminică, atunci când lumea nu iese pe stradă, decât, eventual, seara, pare mult mai frumos decât e, liniștea, lipsa vânzolelii de orice fel e una care îi dă farmec orașului, așa nefrumos cum zic unii că e. Și dacă îl iei la pas, sau pe bicicletă, și îl privești dincolo de canoanele sociale, poți să spui că e frumos. Până la urmă, frumosul e întotdeauna în ochii celui care privește. Și-apoi, de pe bicicletă totul se vede altfel, chiar și atunci când te strădui să mergi cât de cât lin, ca să poți face o fotografie bună cu telefonul.
Îmbrăcat cu o pereche de blugi și un pulover maro, cu niște bascheți roșii în picioare, am pedalat liniștit mai mult de o oră, când pe o stradă, când pe alta, la nimereală, doar de dragul libertății pe care mi-o oferă bicicleta, care, într-un fel pe care îl poți simți doar pedalând, îți pune lumea la picioare.
E frumos Zalăul? Pentru unii, da, pentru alții, nu. Unii de abia așteaptă să fugă de aici, alții îl numesc acasă. Oricum, de pe bicicletă, așa cum v-am zis, totul se vede altfel, și, pentru prima dată de când mă dau cu bicicleta, am simțit că vreau să pedalez pe străzile orașului. Și, într-o zi de duminică a toamnei lui noiembrie, cu aceeași bicicletă cu care am pedalat peste 40.000 de kilometri, cu bagajele în spate, descoperind România, și ajungând din Zalău până în Muntenegru, Bosnia și Herțegovina și Croația, am redescoperit străzile orașului.
