Cu lumea la picioare. Mirel Magop, călătorul

Arată ca un… călător. Asta e prima impresie, atunci când dai cu ochii de el. Cum arată un călător? Greu de explicat în cuvinte, însă e de ajuns să stai față în față cu el, și o să știi. Povestește ca și când ar călători, curios să descopere, să vadă, să nu piardă nimic. Și pentru că toate călătoriile lui sunt pe jos, totul e mai aproape, nu există limite, iar libertatea asta e ceea ce își dorește.

Șapte ani în Europa

Pasiunea asta a lui și-a descoperit-o acum șapte ani, când, după ce a divorțat, s-a simțit liber, așa că a plecat pe jos, să vadă România, timp de trei veri, când a făcut peste 11.000 de kilometri, trecând prin toate orașele țării. Apoi, pentru că România era prea mică pentru a-i satisface nevoia de libertate, și pentru că a vrut mai mult și mai mult, a luat Europa la picior, într-un tur al capitalelor europene, și nu pentru orașe în sine, ci mai mult așa, ca niște repere pentru pașii lui. Și orice om cu spirit de călător care a făcut măcar o excursie pe jos, pe munte ori altundeva, știe că nu punctul de destinație contează, ci drumul până acolo. Da, odată cu reeditarea drumului lui Badea Cârțan, îmbrăcat în dac, Mirel a avut parte și de publicitate, care, atunci când orice sponsor e binevenit, chiar contează. Însă nu Mirel Badea Cărțan e cel care merită luat în seamă, ci Mirel călătorul, pentru care drumurile nu se termină niciodată. Și pentru că și-a luat energie din fiecare loc prin care a trecut, nu a avut niciodată probleme de sănătate, exceptând câteva probleme cu stomacul, dar asta doar pentru că au fost zile când a mâncat doar pâine înmuiată în apă, pe care a fiert-o, ca un fel de ciorbă. Dar ce contează asta, când ai lumea la picioare?

Cel mai frumos, cei mai ospitalieri

Ca orice călător, și Mirel are un loc în care a fost și care i-a rămas cel mai aproape de suflet.
„Mont Blanc. Și nu neapărat Mont Blanc, ci drumul până acolo. Am trecut prin două pasuri, unul dintre ele fiind cel mai înalt din Europa, 2770 de metri, unde am și dormit o noapte. Și pentru că era luna mai, iar drumurile erau nedesfundate, am înotat prin zăpadă în adidași, pe care i-am și pierdut, apoi am umblat în ceva espadrile pe care le aveam la mine. Însă atât de impresionant a fost drumul până acolo, încât Mont Blanc-ul nu a mai reușit să mă impresioneze. Dar asta doar pentru că ceea ce ochii n-au mai văzut, creierul nu e capabil să înțeleagă. Dar sînt foarte bucuros că am fost și am dormit o noapte acolo, chiar dacă am rămas fără apă și a trebuit să folosesc zăpadă ca să mă hidratez.”
Da, sînt atât de multe locuri frumoase, însă o viață de om e prea puțin ca să poți vedea totul, așa că orice drum contează, orice călătorie care te duce undeva, într-un loc frumos, îți face viața mai frumoasă. Evident, asta se aplică doar călătorilor. Pentru restul există smartphone-ul.
Cât despre oameni, când a venit vorba despre cei mai ospitalieri și prietenoși, răspunsul a fost prompt și fără echivoc:
„Turcii. Pentru mine au fost o revelație plăcută. M-am întâlnit cu mulți turci în Europa, care mi-au spus – du-te în Turcia, să vezi ce bine o să te simți acolo. Și mi-am zis că fiecare își laudă țara. Însă chiar așa a și fost. Și acolo, în Turcia, am primit cel mai frumos compliment. Acuma se poate interpreta oricum, dar pentru mine a fost un compliment. Mi-a zis cineva – ce bine era dacă erai musulman!”
(În traducere, pentru cei care sar deja cu biblia la bătaie: dacă erai musulman, eram și noi, musulmanii, mai frumoși). Și Turcia i-a plăcut, zice Mirel, și pentru că, spre deosebire de restul țărilor din Europa, țara asta nu a fost europenizată, așa că și-a păstrat tradițiile, cultura, lucrurile care o definesc.
Evident, fiecare monedă are reversul ei. Așa e și când e vorba despre oameni, unii, când e vorba de suflet, parcă sînt goi. Ori, dacă au ceva de oferit, nu știu, ori nu vor să facă asta.
„Englezii. Pe albumul meu din Anglia, pe pagina mea de facebook, care e tradusă și în engleză, am scris – Great Britain, great disappointment.”

În lume, oriunde s-ar duce, în primul rând e privit ca un călător

„După atâtea imagini negative despre România, ceilalți găsesc și un român care face altceva, ceva care e incredibil pentru ei.”
Da, imaginea pe care o au străinii despre o parte a celor care au plecat din România în străinătate e una foarte urâtă, și oricât ne-am bate cu pumnul în piept, în mare parte e adevărată. Însă, câteodată, apare câte un călător ca Mirel, care nu seamănă deloc cu imaginea deja formată de străini, și care parcă mai spală din petele care s-au așezat de atât vreme pe români. Și pentru că nu poate sta prea mult într-un loc, o să ducă și imaginea cu el prin lume.
„Eu, când mă duc în vreo țară, îmi fac lecțiile, învăț despre țara respectivă, eu cred că asta e un lucru foarte important, care ține de respect. Ba uneori, când rămâi fără resure, e vorba chiar despre supraviețuire.”
Chiar, ce poți face atunci când nu mai ai nimic, când ai consumat și ultima resursă pe care o mai aveai, și ai nevoie de ajutor? E o întrebare la care fiecare cred că are propriile răspunsuri, în funcție de ceea ce îl definește pe acel om ca persoană. Cât despre Mirel:
„De multe ori am rămas fără resurse. Și atunci, seara, îmi ceream iertare de la Dumnezeu că m-am îndoit de ajutorul său. Nu dă niciodată Dumnezeu când ceri, ci când ai nevoie. Eu am experimentat asta pe propria-mi piele, de asta am curajul să pornesc la drum și fără bani.”
Când auzi asta, nu poți să nu te oprești măcar o clipă și să derulezi înapoi filmul vieții tale, atât cât îți vine în minte, și să îți dai seama că, uneori, poate de multe ori, atunci când a fost nevoie, cumva, ceva, te-a ajutat să mergi mai departe, chiar dacă atunci, în momentul acela, n-ai conștientizat lucrul ăsta. Ori, poate, e doar o părere.

Singurătatea călătorului. Totuși, nu ești singur

Ce-ți trebuie ca să poți face asta? Pentru că nu e la îndemâna oricui să plece așa prin lume, de multe ori fără nimic, și foarte puțini se încumetă să facă asta. Iar când, totuși, cineva pornește într-o aventură în care orice se poate întâmpla, semnele de întrebare apar că vrei, că nu vrei. Pentru că un călător nu e doar un turist care fuge din loc în loc, să viziteze câte ceva. El vrea tot mai mult.
„În primul rând, nu-ți trebuie familie. E vorba despre anumite responsabilități, la o adică, nu trebuie să plângă nimeni după tine, în caz de ceva. Bine, asta așa, glumind, dar dacă e cineva acasă care te așteaptă și care are nevoie de tine, nu mai poți să riști, cum de multe ori se întâmplă să fie nevoie. Iar dacă nu riști, aia nu mai e aventură. Eu mi-am început hoinăreala prin lume după ce am divorțat. Și, în fiecare țară în care mă duc, găsesc o oglindă. Mă uit în oglindă și mă văd pe mine diferit. Sînt tot eu, dar mă văd diferit, în oglinda turcească mă văd într-un fel, în oglinda finlandeză mă văd în alt fel… Și în fiecare loc în care ajung, mă încarc cu energia de acolo.”
Mulți nu pot să înțeleagă chestia asta, să dormi în cort, să mănânci ce apuci, ori să te speli în râu. Dacă se poate all inclusive, e foarte bine. Dacă se poate all inclusiv la mare, ori în ceva stațiune, unde să stai toată ziua tolănit în șezlong, e și mai bine. Dar nu toți trebuie să fie la fel. Iar Mirel sigur nu e. El a învățat să se folosească de ce are, păstrând capul sus, pentru că imaginea pe care și-o face cineva despre tine, la prima vedere, e foarte importantă, atunci când ești pe cont propriu, mai ales într-o țară străină.
„Dacă ești certat cu igiena, chiar și cu dușul în casă, tot murdar ești. Eu nu-mi permit să apar murdar, mai ales dacă folosesc autostopul. Pentru că, în loc să atrag atenția asupra mea, o îndepărtez și cad în extrema cealaltă. Autostopul e o artă. Pentru că trebuie să știi să-ți vinzi imaginea în acele câteva momente când ești în contact cu șoferul. Dar și atunci când călătoresc cu autostopul, îmi pare rău de locurile pe care nu le pot vedea, mergând cu mașina.”

Final? Ce e ăla final?

„Nu știu dacă o să mă opresc vreodată. Dacă, totuși, o să mă opresc, înseamnă că m-am îndrăgostit. Nu subestimez niciodată puterea dragostei. Dar eu, pentru că sînt urât, bătrân și sărac, scot asta din calcul. Ori poate dacă nu o să mai pot.”
Zâmbind a spus asta, fără a încerca să pară patetic. Și nici nu ar putea, pentru că Mirel călătorul e, în primul rând, un suflet autentic, care te privește sincer, și n-ai cum să nu empatizezi cu tot ceea ce înseamnă el, n-ai cum să nu călătorești, instantaneu, în toate locurile despre care îți povestește, ca și cum ar răsfoi niște pagini ale unei cărți pe care doar el o vede și o poate citi. Tu, cel care stai de vorbă cu el, pentru că ai avut ocazia să-l întâlnești, culegi repede din trăirile și amintirile lui, încercând să nu pierzi nimic, pentru că îl simți ca făcând parte din aceeași lume pe care și tu o simți ca fiind a ta, dar pe care n-ai apucat încă să o cunoști așa cum a reușit el, călătorul, să o facă. Și îți dorești nu să primești încă o viață, ca să poți vedea tot ce e frumos în lumea asta, ci să fii nemuritor, pentru a nu pierde nimic din ceea ce sufletul îți spune că trebuie să vezi, să simți, să trăiești. Și cine zice că nu ești?