Sinceritatea este un defect. A ajuns să fie un defect. Iar asta pentru că, odată ce ți-ai luat un număr de ordine și te-ai înregimentat în marea turmă socială, ipocrizia e mult mai rentabilă, mult mai comodă. De asta, sinceritatea e un defect.
În lumea de azi, cosmetizarea socială e însăși esența condiției de a trăi în societate. Online, desigur, oamenii nu mai știu demult să interacționeze față în față, decât de complezență, la întâlniri ocazionale: nunți, botezuri, chefuri etc. Și atunci, trusa de cosmetică socială e o condiție de bază a societății umane.
Ce conține trusa asta cosmetică ? În general clișee, sloganuri și, desigur, ”teatru”. Nimic e posibil fără ”teatru”. Tocmai pentru că sinceritatea e un defect. Și cine naiba și-ar dori să fie defect, când asta te condamnă la a fi transformat într-o persona non grata modernă? În schimb, când doar joci un rol, cu cât e mai vizibil, mai sforăitor, mai cu emfază, cu atât mai bine. Cu cât mai puturoasă ipocrizia, cu atât mai sigur că o să ai succes în societate. Pentru că oamenilor le place să le fie gâdilată vanitatea, să li se spună cât de deosebiți sînt ei pentru că-s așa cum trebuie, așa cum li se spune că trebuie să fie, ca să aibă loc în marea turmă. Iar dacă ești în turmă, clar ești cetățean model. Nu ești în turmă? Devii sigur țintă în mișcare. Iar răutatea oamenilor slabi, a acestor ”actori” sociali, depășește orice imaginație.
Oamenilor le place să fie ”aburiți”, le place jocul de-a curtatul social. Și le place să arate cu degetul (o formă de răutate foarte perversă), una din ”calitățile” cel mai bine vândute pe piața socială. Pe cine să arate cu degetul? Pe oricine nu e ”ca și ei”. Cu cât mai agresiv și mai vocal, cu atât mai bine ești văzut. Și, atunci, într-o lume eminamente ipocrită, cum naiba să nu fie sinceritatea un defect?
Unii refuză turma. Refuză teatrul. Refuză ipocrizia. Refuză răutatea. Refuză să se gudure social. Refuză să fie așa cum li se spune că trebuie să fie. Pentru că ipocrizia i-ar transforma, la fel ca pe Pafnutie, în vampiri. Cine e Pafnutie? Un personaj din Thais, o carte a lui Anatole France. Nu, nu e o carte motivațională la modă, în care să ți se spună ”fii, bă, din echipa câștigătoare!”, ca și cum oamenii nu și-ar dori asta, fără să li se spună, așa că puțini au citit-o.
A fi tu, a te lăsa să fii văzut așa cum ești, nu cum ți se spune că trebuie să fii, e un act de curaj. Nu, a fi curajos nu mai e demult o virtute. Dimpotrivă, e un semn că refuzi turma. Iar asta e aproape echivalent cu sinuciderea socială. Însă, tu, cel care nu știi să joci teatru și ești sincer, pentru că așa ești, ai putea să te prefaci, să joci un rol social, doar pentru a fi acceptat în lumea asta? Și de ce să vrei să fii acceptat în societate? Doar pentru că e confortabil? Nu, tu, cel care ești sincer pentru că nu poți să fii altfel, nu o să fii niciodată parte din marea turmă. Da, o să ți se întoarcă spatele, o să rămâi singur. Însă o să îți păstrezi lumina interioară nealterată. Iar asta, lumina asta, e mai presus de toate.
