O lume într-o altă lume, foarte colorată și diversificată, oameni în costume populare, motocicliști, oameni la costum, țigani neaoși cu mustățile mari – ținta principală a fotografilor, femei simple de la țară, cu năframa pe cap, copii urlând, râsete, strigăte, o hărmălaie umană în mai multe limbi, greu de descris. Plus aparate foto la purtător pe tot locul. Inclusiv al tău, cel care ești acolo special să faci poze, dar care, cu soarele în cap, ai cam uitat de asta. Târgul ăsta are loc la Negreni (Fechetău) în al doilea weekend din octombrie, și se ține, deja, de 200 de ani. Și anul acesta, la cea de-a 200-a ediție, zeci de mii de oameni au trecut pe acolo să vândă, să cumpere ori doar așa, ca să arunce un ochi, în trecere, și nu doar din zonă, ci din toată țara, ba chiar foarte mulți vin din străinătate, târgul, de-a lungul anilor, crescând în notorietate. Așa că ultimii kilometri, înainte de a întra în comuna Negreni, îi faci la pas, cu mașina fiind, coloana motorizată întinzându-se pe câțiva kilometri buni. Asta până apuci să ajungi în localitate, unde locuri de parcare, în afară de cel organizat de Primărie, sînt grămadă, la porțile caselor oamenii îmbiindu-te să le treci pragul, evident, pentru o taxă de cinci lei.
De toate pentru toți
“Băăă, unde te bagi cu mașina? Numa’ așa, să faci praf? Ori vrei să-ți arăți mașina?”, răzbate din murmurul omniprezent al târgului, de la un personaj ce stătea în fața mesei pe care erau înșirate te miri ce. Iar asta pentru că unora, multora, umblatul pe jos li se pare că strică la imaginea de român fudul și “foarte tare, frate!”, așa că încurcă pe toată lumea încercând să-și strecoare limuzina printre oameni și mese. Evident, degeaba, pentru că loc să mergi mai departe nu e. În schimb e un soare torid deasupra capului, umbră deloc, doar dacă te ascunzi pe sub acoperișurile împrovizate ale tarabelor, însă nici chiar căldura, și nici praful, nu poate stăvili puhoiul uman din târg.
“Alooo, domnu, ăsta-i Crișul, nu Someșul. Aloo, mă auzi? Asta așa, ca să știi pe unde ești”, i se adresează un bărbat mai în vârstă unui tânăr, care vorbea la telefon cu prietenii, strigând în gura mare că el e undeva pe Someș, la ceva târg. Bineînțeles, pentru unul care fiecare loc are o însemnătate aparte, așa și pentru cei din zonă, parcă le-ai murdări gospodăria neștiind nici măcar ce râu curge pe acolo, probabil nici localitatea, doar dacă, între două versuri salamice, a fost atent la pancarta de la intrarea în comună.
“Apăi, domnu’, ce să zic, îs aicea de patru zile, năcăjită. Ia-le cu cinci lei, dacă atâta vrei să-mi dai, numa’ ia-le.” Și omul le ia, bucuros că i-a ieșit tocmeala, femeia nu cred că la fel de bucuroasă că nu a primit cât a cerut, dar, totuși, decât să plece cu marfa acasă…
“Isuuuus să vă binecuvânteeeezeee, și să vă dea sănătaaaatee…”, își poartă, cântând, ologeala o femeie mai colorată la culoare, cu o plasă atânată de mâna care mai e, sperând că amestecul ăsta de religie, ologeală și lume adunată o să-și facă efectul, iar ea o să strângă niște bani. Pentru ea, târgul e ca o scenă pe care ea își joacă rolul dinainte stabilit. Trist, grotesc?
“Dom’le, cu cât dai lopățica asta militară?”, întreabă o femeie, aflată lângă o masă pe care obiecte de colecție, unele probabil valoroase, cel puțin la ce preț se cerea pe ele, erau așezate ordonat. “Patruzeci de lei, că-i veche, doamnă”, i se răspunde. “Bine, doar am întrebat.” “Bine, atunci, doar v-am răspuns.”
Prin fum, miros de mâncare și muzică
După un timp, amețit deja de vânzoleala fără întrerupere din târg, pornești către ieșire, lucru nu chiar ușor, pentru că lumea adunată la tarabele cu mâncare e ca un cordon uman, așteptând să fie servit cu mici, grătare, bere, suc, turtă dulce… orice ți-ar trece prin cap să ceri, cred că ai găsi acolo. Dacă nu, ți s-ar spune că asta ai primit, chiar dacă nu e așa. Și parcă mai contează, atunci când ți-e foame?
Și ocolești cordonul uman, apoi, dând, la propriu, fumul la o parte cu mâna, ajungi cumva, dar, sigur, nu pentru că așa ai vrut, în fața scenei pe care muzica populară făcea legea, iar fetele în costume populare dansau sprintene, făcând scena să tresară la fiecare “uuuuii, ha!”. Te strecori și prin mulțimea de acolo, și ajungi iar între tarabele cu haine, dar deja locul ți-e familiar, pentru că, rătăcind prin târg, ai mai trecut de câteva ori pe acolo. Și știi că ăla-i drumul care te scoate din târg, către mașina parcată între alte sute de mașini, și speri să mai ții minte locul în care ai lăsat-o, fiindcă, de acum, târgul de la Fechetău, pentru tine, cel care îți cauți mașina să te ducă acasă, deja începe să devină, încet-încet, amintire. Până, poate, cine știe, la anul, când prins în același cordon motorizat lung de câțiva kilometri o vei lua, din nou, către târg. La Fechetău.
