E o lume măcinată, consumată de ură. Din toate părțile, în toate straturile sociale, în toate mediile, de parcă, brusc, s-ar fi deschis niște porți ale urii, închise de foarte mult timp de niște personaje cândva protectoare ale oamenilor, iar acum ura dă pe dinafară. Și toată lumea dă năvală să se hrănească cu ura asta distructivă, și nu doar pentru că și-a ținut senzația asta în frâu, iar acum e la liber. Ci, mai ales, pentru că e la modă.
Cum naiba să fie ura la modă? Simplu. Pentru că e ușor să faci rău, e ușor să dorești răul cuiva, e ușor să înjuri, e ușor să te bucuri de răul celuilalt. La celălalt capăt, a face bine necesită efort, necesită empatie, necesită suflet. Plus că nu e profitabilă. Și cine mai e înzestrat cu partea bună, aia luminoasă despre care toți vorbesc, de două ori pe an, de sărbătorile cele mari religioase? Și dintre cei care mai au așa ceva, cine să mai aibă timp de a face bine? Ura e la modă și ocupă tot timpul.
Acuma, despre ce înseamnă a face bine, ar fi mult prea multe de spus. Însă, pe scurt, s-ar putea rezuma la a dărui din suflet. Orice, de la bunuri materiale, la timpul propriu, ba chiar și un zâmbet sincer (ori cu atât mai mult) toate ăstea se nasc din lumina interioară a fiecărui om. Cel care nu a fost atras de partea întunecată.
Totuși, chiar și așa, în pofida urii omniprezente, uneori găsești oameni care, fără să te cunoască, îți sînt aproape. Cu un gest, o vorbă, o mână de ajutor…
De multă vreme, de mulți ani, tot caut o sală, un spațiu adecvat unde să mă pot antrena așa cum trebuie, nu doar în spațiul strâmt al camerei ori, câteodată, în natură. Însă, fără succes. Ori n-a fost loc de așa ceva, ori prețul a fost prea mare pentru cât mi-aș fi permis. Așa că am renunțat la a mai căuta și m-am antrenat, cum am putut, în spațiul mic al camerei-birou. Asta până l-am cunoscut pe Remus Clițan. M-am întâlnit cu el – eu, un necunoscut -, și i-am spus ce și cum. M-a privit, simplu, direct, și mi-a spus: ”Căline, poți veni oricând. Sala mea e și a ta. Ia-ți echipamentul, și la treabă”. Atât. Și mi-a dat cheile sălii de sport amenajate de el, pe cheltuiala lui, firesc, ca și când m-ar cunoaște de când se știe. Și, repet, nu ne-am întâlnit niciodată, doar atunci când mi-a spus că pot veni oricând. Fără a-mi cere vreun ban. Un gest atât de rar întâlnit, încât n-aveam cum să-l trec sub tăcere. Și mă întreb: oare cum ar arăta lumea dacă oamenii ar fi mai aproape unii de alții, dacă s-ar ajuta unii pe alții, dacă le-ar păsa de cel de lângă?
***********
Atunci când lumea merge la culcare, la miezul nopții eu iau drumul sălii de antrenament, acolo unde l-am dus cu mine pe Bruce Lee, butucul meu din lemn de esență tare pe care îl folosesc pe post de sac de box.
De fiecare dată când intru în sală, o fac cu bucurie, de parcă aș fi descoperit o cofetărie cu acces liber la toate prăjiturile din vitrină. Atâta tot că prăjiturile ăstea (pe care le-am descoperit în cei peste 17 ani de antrenament) se numesc Jiu-Jitsu, Shito-Ryu, Muay Thai, Jeet Kune Do… Și chiar dacă butucul meu din lemn din esență tare e mai tare decât mine, e chiar plăcută durerea rezultată din întâlnirea dintre trup și lemn. Și nu mai e loc de gânduri, de griji, de întrebări. Ba chiar e mai plăcut decât să alerg noaptea pe străzi, chiar dacă, aici, în sala în care am fost primit ca unul de-al casei, nu mai am căștile pe urechi. Și știi ce? Nu-mi lipsește muzica pe care o ascult atunci când alerg. Pentru că am muzica mea interioară.
După o oră și jumătate, două, îmi strâng lucrurile și ies cu vânătăi, șchiopătând, uneori, însă cu zâmbetul pe buze. În sfârșit, după atâția ani, am un loc unde pot să mă antrenez. Iar asta datorită lui Remus și Simonei Clițan.
