De la Clubul Tineretului, pe firul narațiunii, la Casa Municipală de Cultură

De la Clubul Tineretului, pe firul narațiunii, la Casa Municipală de Cultură “Heeei, cândva aici era Clubul Tineretului. Aproape că am uitat…”, m-am trezit vorbind cu voce tare, așteptând culoarea verde a semaforului din intersecția din fața Casei Municipale de Cultură din Zalău.

E ciudat cum minutul ăla de așteptare la trecerea de pietoni te poate duce atât de departe înapoi în timp, ca și cum prezentul s-ar transforma într-un stop-cadru, așteptându-te să călătorești în timp, prin amintiri, trăiri, senzații, emoții… Și asta de la un gând apărut, dintr-odată, privind la clădirea din fața ta, clădire care împarte istoria ei cu tine, ori, mai degrabă, frânturi de viață de ale tale au însemnat, odată, trecerea timpului în acea clădire ce, cândva, se numea Clubul Tineretului.

Ani de liceu

Deși pare greu de crezut, acum, când lumea e complet computerizată, cândva, oamenii interacționau direct, față în față. Așa cum se întâmpla și la discoteca de la Clubul Tineretului, care umplea sala de tineri dornici de a dansa, chiar de a se da în spectacol pe muzica anilor ’80.

Am fost o singură dată acolo, și nu mi-a plăcut. Prea multă lume pentru cineva nedomesticit, însă poveștile colegilor mei de liceu, cei care mergeau frecvent acolo, m-au făcut să-mi dau dreptate că nu-mi place, nu de alta, dar doar cortina scenei știe câte se întâmplau în spatele ei, seara, când muzica îi făcea pe tineri să se apropie unul de altul. Iar pentru cineva foarte timid, poveștile ălea erau prea mult. Chiar, manelele ar fi prostit oamenii la fel ca acum? De fapt, nimănui de atunci nu cred că i-ar fi plăcut genul ăsta de… să-i zicem muzică. N-ar fi avut loc. Atunci lumea liceenilor, a tinerilor, se împărțea între depechiști, rockeri și cei care preferau muzica disco.

Scena cu rock

Da, tot acolo, la Clubul Tineretului, aveau loc și concerte de rock ale trupelor mai mici, nu foarte cunoscute, cum ar fi trupele locale.

În clasa a X-a am descoperit rockul. Normal, primul gând a fost să-mi fac o formație, însă habar n-aveam să cânt la vreun instrument. Oare ce mi-ar plăcea? Am aflat repede răspunsul, ascultând Led Zeppelin la Radio Europa Liberă: vreau să fiu ca John Bonham. Deci, tobe. Am învățat să cânt la tobe la Casa Pionierilor, nu la cercul de muzică, ci strecurându-mă acolo după ce se termina programul. Apoi, după ce ne-am strâns cinci oameni și am învățat câteva cântece, am început să visăm la concerte. Primul l-am fi vrut chiar acolo, pe scena Clubului Tineretului. Și, de altfel, concertul a avut loc, până la urmă, dar fără mine, prietenii descoperind, brusc, că au un spate pe care pot să-l întoarcă când vor ei.

Am întrerupt puțin călătoria mea prin timp, privind atent clădirea din fața mea, acum Casa Municipală de Cultură. Ce s-a schimbat?

Arte marțiale

De la Clubul Tineretului, pe firul narațiunii, la Casa Municipală de Cultură După ’89, Clubul Tineretului a simțit din plin vâltoarea vremurilor când mulți încercau să… “profite” de debandada de după revoluție, când fiecare încerca să-și facă un rost în noua lume, cea cu democrație. Așa că cei care se ocupau cu manageriatul clădirii respective și a activităților de acolo o făceau după ureche, ori după cum li se spunea că ar fi mai bine, și pentru ei și pentru cei care le spuneau despre asta. Adică, mai pe scurt, în funcție de interes. Desigur, conformându-te vremurilor noi, dar cu aceleași metehne, ale acelorași păpușari, dar, acum, purtând altă titulatură.

Proaspăt posesor al carnetului de instructor de Shitō-ryū, mai mult printr-un concurs de împrejurări, și nu neapărat fiindcă mi-am dorit asta, mi-am zis “bine, hai să văd ce o să iasă”. Dar pentru a vedea ce-o să iasă, e nevoie de o sală de antrenament. Și, în vremurile ălea, era chiar greu să faci rost de așa ceva.

Clubul Tineretului a devenit, din nou, parte din poveste. Pentru că acolo m-am dus prima oară. Am intrat pe ușă, apoi, întrebând prima persoană întâlnită acolo, am fost îndrumat spre cel care se ocupa de sălile din incinta clubului. “Ăăăă, aș vrea să închiriez o sală. Se poate?” “Pentru ce?” “Ăăăă, aș vrea o sală pentru antrenament.” “Da, se poate. Ce fel de antrenament?” “Arte marțiale.” “Hă?” ” Shitō-ryū.”

“Hă”-ul bărbatului din fața mea a rămas agățat pe figura acestuia, cu un aer ușor nătâng. “Karate”, am mai încercat o dată. “Ahaaa, zi așa. Bine, deci trecem în caiet ziua și ora și scriem că vor fi antrenamente de judo.” “Nu, nu judo, Shitō-ryū.” “Da, bine, dar dacă scriem din ăstea, o să avem probleme cu miliția, mai bine scriem judo, că asta avem voie. Lăsăm așa cum zic io, că așa n-o să avem probleme.”

La început, doar eu. Apoi, încă unul. Primul elev. După câteva zile, pentru că singura reclamă de atunci (și cea mai bună, de altfel) era cea “din gură-n gură”, încă doi. Apoi, în sala aceea, de la etajul întâi al clubului, am fost un instructor și 11 elevi.

Stând în ușă, privind la chestiile ălea ciudate de lemn pe care le țineam în mână (tonfa), ori poate pentru că, într-adevăr, le părea interesant, două fete au întrebat, aproape la unison: “Primiți și fete?”

De primit, da, nicio problemă, oricine vrea să practice artele marțiale e binevenit. Atâta tot că interesele celor care administrau clădirea s-au dovedit mai tari ca artele marțiale, și, printr-un procedeu care nu are nimic din spiritul Budo, am rămas fără loc de antrenament.

Teatru

Cum a ajuns clădirea să-și schimbe denumirea și, apoi, forma de organizare? Simplu. Retrocedările. Adică, așa cum toți zălăuanii știu, clădirea Casei Municipale de Cultură, cea veche,  a fost retrocedată (dar ce nu a fost retrocedat în România?), așteptând să se găsească un cumpărător pentru ea, adică, mai pe șleau, așa cum se întâmplă cu mai toate clădirile vechi din țară, așteptând să se aleagă praful de ea.

S-a schimbat ceva în afară de denumirea clădirii? Da. Activitatea culturală, și aici mă refer, în primul rând, la teatru, s-a revigorat. Adică, ce vorbesc de revigorat, de fapt s-a resuscitat teatrul, aflat în moarte clinică, iar asta fiindcă, pentru o mare bucată de timp, teatrul a fost, pentru zălăuani, doar un cuvânt, și atât. Însă, de ceva ani, nu mulți, e drept, teatrul, forma asta de artă, de cultură, care face ca poveștile, arta dramatică, să prindă viață, a devenit parte din cultura orașului. Iar faptul că majoritatea spectacolelor de teatru se joacă cu casa închisă (chiar dacă la cealaltă Casă de cultură) e un lucru extraordinar. Să reușești să readuci la viață arta asta străveche e extraordinar. Mai ales într-o lume, într-o societate promiscuă, unde cocalarismul e la el acasă.

E drept, activitatea Casei Municipale de Cultură nu înseamnă doar organizarea de spectacole de teatru. Așa cum scrie pe pagina lor de facebook – Instituție publică de cultură care organizează activități cultural-artistice pentru Municipiul Zalău -, înseamnă mai mult de atât. Însă, readucerea spectacolelor de teatru în atenția publicului zălăuan e, cel puțin ca o opinie personală, cea mai mare reușită culturală. Să aduni atâta public la spectacolele de teatru nu e ușor. Iar aici, un merit deosebit îl are Primăria Zalău (nu, recunoscând meritul unei instituții în promovarea culturii nu înseamnă pupat în fund, ci, pur și simplu, a consemna o realitate, o stare de fapt), cea care, prin eforturi proprii, a făcut ca prețul unui bilet de treatru să fie mai mult decât accesibil publicului zălăuan. Și, încet, încet, în curând nu o să mai fie nevoie de asta, pentru că publicul o să înțeleagă că banii pe care îi dă plătind acel bilet,  înseamnă, de fapt, contribuția sa, ca spectator, la a “consolida” scena celor care fac ca personajele din piesele de teatru să prindă viață.

Lumina verde a semaforului a dat drumul timpului. Am traversat și am trecut pe lângă clădire, privind-o și cu ochii trecutului și cu cei ai prezentului. Clădirea pare la fel. Însă, pentru cineva care a trecut pragul acelei clădiri, atunci și acum, înseamnă și altceva, face parte din narațiunea vieții celui care a trecut cândva, la fel ca și acum, pe acolo.


Leave a Reply

Your email address will not be published.