O specie de maimuțe, respectiv cimpanzeul, este singura specie de animale care face rău altor indivizi din aceeași specie, și nu numai, din plăcere. Iar asta, spun antropologii, face ca cimpanzeul să fie cea mai apropiată rudă animală a omului. Pentru că maimuța, la fel ca omul, ori omul, la fel ca maimuța, face rău din plăcere, pentru sentimentul ăla de infatuare extremă că tu, fiindcă ești mai puternic, poți să-i faci celuilalt, mai slab, ce vrei tu. Nici nu știu care să se simtă mai lezat de comparație: omul sau maimuța? Totuși, în afară de degetul opozabil și sadism, lucruri pe care ambele specii le împărtășesc, omul, pentru că are (deși la un număr restrâns al indivizilor) ceva mai multe circumvoluțiuni, ar trebui să fie înzestrat cu ceva mai multă conștiință, astfel încât să poată să-și reprime pornirile brute specifice maimuței în cauză. Însă chiar și bruma aia de conștiință individuală, care ar trebui să-l caracterizeze pe fiecare individ din specia umană, a fost înghițită, asimilată până la suprimare de către un fel primitiv, și totuși modern, de conștiință colectivă, și anume cea de turmă. Ca urmare, e din ce în ce mai greu să poți să deosebești indivizii umani între ei, cel puțin până pe la vreo 25 de ani, când specia urmană cu instinctul de turmă foarte dezvoltat se încadrează în același tipar – că e vorba despre îmbrăcăminte, de tendințe, de limbaj, ba chiar și de aspect fizic. Și, ca urmare a evoluției, specia umană modernă e mai bine făcută fizic, însă dezvoltarea fizică e invers proporțională cu dezvoltarea intelectuală, spirituală, ba chiar cea din urmă involuând galopant.
S-a întâmplat ca, în drumul meu prin oraș, să trec, la un moment dat, printre blocuri, pentru a scurta din drum, când atenția mi-a fost atrasă de niște… să le zicem cuvinte, deși e nerecomandat să fie transpuse în text, din motive de decență a limbajului. Doi… nu, două maimuțe tinere cu forme umanoide, masculi, trăgeau de o fată, urlându-i ceva, pe limba lor, semn că fata nu voia să intre în rut la cererea machoilor. Și pentru că fata era foarte speriată, am deschis gura: “Ce aveți, măi, cu ea? Lăsați-o în pace!” Maimuțele se opresc, surprinse de cuvintele pe care, probabil, nu reușeau să le descifreze, și se întorc către mine. Se uită unul la altul, apoi, fiindcă erau cam cu un cap mai înalți decât mine, prind curaj: “Ce ..’la me vrei, mhă, Eminescu?” Eminescu (probabil din cauza părului)? Mi-a venit să râd auzindu-i. Pentru ei, Eminescu, adică poet, e cea mai mare înjurătură pe care o pot împroșca printre dinți. Nu știu dacă într-adevăr știau cine a fost Eminescu, dar numele îl cunoșteau, semn că, totuși, etnobotanicele nu le-au ajuns pentru toate orele petrecute în școală. Ăia, maimuțele, cu testosteronul deja înghesuindu-le bietul neuron din dotare, scoțând tot felul de sunete, probabil cuvinte, au împins-o pe fată, apoi s-au apropiat de mine.
…Nu știu de ce, ăia care-s ceva mai mari și mai lați cred că asta e de ajuns pentru a fi și tari.
Nu, nu i-am lovit, pentru că, pe lângă scârbă, mi-a fost oarecum milă de prostia lor, și-apoi, sînt 100% nonviolent, ba chiar antiviolență. Însă, pentru că deveniseră violenți… să zicem că, din spirit civic, cei doi handralăi au șters puțin pe jos, apoi, din cauza efortului, unul dintre ei nu o să-și mai poată folosi mâna dreaptă pentru o bucată de vreme.
Mi-am aranjat gentuța pe umăr – pentru că, asistându-i la demersul lor civic de a șterge pe jos, gentuța și-a schimbat locul, și mi-am văzut de drum. Și chiar dacă înjurătura lor cu Eminescu m-a făcut să zâmbesc, totuși, întrebarea și-a făcut loc în mintea mea: se mai poate face ceva cu specia asta de maimuțe umanoide? Și, dacă nu, ce se poate face pentru ca ceilalți să nu aibă de suferit din cauza lor (foarte foarte mulți), la fel ca fata agresată? Pentru că lucruri de genul ăsta se întâmplă frecvent, și de foarte puține ori există cineva care să intervină, așa că victimele agresorilor sînt la voia lor. Iar fapta de mai sus s-a întâmplat ziua, la vedere, noaptea, când barurile sînt pline, iar indivizii ăștia mononeuronali o iau și mai tare razna, lucrurile fiind mult mai grave. Să te bazezi pe cei care ar trebui să asigure liniștea și ordinea publică? Ori pe spiritul civic al celor din jur? Ori mai bine să-ți bagi picioarele în ea de societate umană și să te retragi undeva, departe de ea? Ori, de ce nu, să aștepți intervenția… de sus? Istoria umanității ne-a învățat un lucru: niciodată răul nu a fost pedepsit, sub nicio formă, decât, eventual, și într-un procent infim, la mult timp după ce faptele reprobabile au fost comise, iar răul a dus-o bine mersi. Și-atunci? Atunci, poate e mai bine te înconjori de oameni frumoși, pentru că există și așa ceva, și să nu lași murdăria lumii ăsteia să te atingă. Însă fără a băga capul în nisip, la fel ca struțul. Atunci când e nevoie, ia atitudine. Fiindcă, dacă cei care iau atitudine vor fi tot mai mulți, lumea ar putea să se schimbe. Ar putea…
